Frica este un mecanism uman important, care ne ajută să supraviețuim. Cu toate acestea, când se amestecă cu nesiguranța, poate duce la anxietate. Iar când anxietatea e răspândită prin mijloace sociale, poate duce la ceva și mai periculos: panica.
Panica în masă și panica individuală
Oamenii au în setarea lor interioară capacitatea de a face față oricărei încercări, dacă vine în doze mici. Când o realitate nedorită se „revarsă” deodată, de cele mai multe ori omul nu o poate asimila din prima. Are nevoie să o înțeleagă ca să se poată adapta. Noul coronavirus este o astfel de realitate. Și pentru că ne pune în pericol viața, dar și pentru că nu am găsit încă un tratament sigur, ne creează panică.
Este un tip de panică special de data aceasta, pentru că mixează panica individuală cu cea de grup, generând confuzie în mecanismele noastre automate de reacție. Mai pe larg, avem de-a face cu un pericol care ne amenință pe toți laolaltă și asta ne creează panică de grup, dar, pentru că pericolul ne vine de la cei din jur, suntem obligați să ne izolăm și să ne ferim de ei, iar asta ne dezorientează și ne provoacă panică individuală.
Reacțiile la panica individuală și la cea de grup sunt diferite. Dacă un singur om se află în fața unui pericol iminent, el va reacționa după modelul „luptă sau fugi!”, adică fie va înfrunta pericolul, fie se va îndepărta, în funcție de cum estimează acea amenințare.
Când însă avem de-a face cu panica de masă, studiile („Understanding Mass Panic”, Anthony M. Dawson, 1985) arată că răspunsul tipic în situații de amenințare fizică nu sunt de tipul „luptă sau fugi!”, ci mai degrabă de afiliere: căutarea locurilor și a persoanelor apropiate, chiar dacă asta presupune apropierea de sau rămânarea într-o zonă periculoasă. Fuga nu este atât de ceva, ci către ceva, separarea de aceste figuri familiare fiind un factor de stres chiar mai mare decât pericolul fizic însuși. Așa trebuie privită și înțeleasă, de pildă, întoarcerea acasă a românilor din Italia și din alte țări.
Pericolele izolării
Ca să putem ieși din panică, avem nevoie să căpătăm un pic de control. Virusul are dimensiuni microscopice, dar poate fi mai puternic decât noi. Asta ne poate face să ne simțim mici, dezorientați și incapabili să ne controlăm viața. Sigur că asta ne panichează în plus, obișnuiți fiind să credem că dacă ne facem bine treaba, o să fim în siguranță.
Acesta este punctul în care intrăm în altă capcană, generatoare de anxietate la rândul ei. Ni se recomandă să stăm izolați și încercăm, pentru că vrem să facem ceva, să ne ajutăm pe noi înșine și pe ceilalți, dar constatăm că este al naibii de dificil și nu înțelegem de ce. Ne uităm la știri și ne mirăm că italienii vârstnici nu respectă izolarea. Există însă studii care arată că efectul izolării poate fi uneori mai nociv decât răul cu care se luptă.
În 1995, asupra orașului Chicago s-a abătut un val de căldură care a ținut o săptămână. S-au înregistrat atunci 739 decese, majoritatea fiind persoane în vârstă. În cartea Heat Wave, autorul Eric Klinenberg a arătat, citând autorii unui studiu epidemiologic realizat atunci, că riscul de a muri din cauza căldurii a fost mai mare în rândul oamenilor lipsiți de contacte sociale. „Orice facilita contactul social, chiar și calitatea de membru a unui club sau prezența unui animal de companie, a fost asociat cu descreșterea riscului de moarte; să trăiești singur însemna dublarea riscului de deces; cei ce nu ieșeau din casă măcar o dată pe zi erau mai expuși riscului de a deceda; împreună cu cei bolnavi și/sau cu cei căzuți la pat, oamenii izolați au fost cei mai expuși pericolului de a muri din cauza căldurii.”
Izolarea are efecte profunde și de durată asupra creierului și corpului. „Există dovezi solide că izolarea socială și singurătatea cresc în mod semnificativ riscul mortalității premature, iar magnitudinea riscului afectează mulți indici de sănătate”, a declarat Janice Holt-Lunstad, PhD, profesor de psihologie și de neuroștiințe la Brigham Young University, care a făcut un studiu detaliat și de durată despre acest subiect. Ea crede că izolarea face la fel de mult rău ca fumatul a 15 țigări pe zi sau ca alcoolismul, fiind de două ori mai periculoasă decât obezitatea.
„Izolarea socială crește riscul unei morți premature cu aproximativ 30%,” a spus Holt-Lunstad, referindu-se la riscul fiecărei cauze de mortalitate, incluzând bolile cardiace, cancerul, atacul cerebral sau colapsul renal.
Persoanele în vârstă au și ele nevoie de contact uman și de părăsirea locuinței. Nevoia celor mai tineri e împlinită de mersul la serviciu sau alte acțiuni desfășurate în cadru social, la care pensionarii nu au însă acces.
Ceea ce pare o formă de curiozitate, chef de bârfă sau dorința de „a trage cu ochiul sau cu urechea” este deseori manifestarea acestei nevoi psihologice fundamentale.
Orice formă de contact interuman este importantă, chiar și doar a vedea alți oameni. (Țin minte o secvență dintr-un film vechi, o femeie în vârstă care lăsase ușa de la intrare întredeschisă și cutii goale de conserve pe palier, pentru a auzi când trece cineva și a merge să-l privească.)
Așadar, afară e risc de coronavirus, înăuntru e izolare. Ce să facem?
Recăpătarea controlului
Putem să ne adunăm resursele. Și nu mă refer la alimente, deși sunt importante și acestea. Mă refer mai ales la relațiile emoționale cu ceilalți, care pot funcționa ca o ancoră care să ne țină în confort psihologic. Iar aici tehnologia ne ajută din plin. Să vorbești cu persoanele dragi, să le vezi fețele în convorbiri video și să știi că ele sunt bine, aceste lucruri îți dau sentimentul că poți controla măcar puțin situația, că nu ești absolut neputincios în ceea ce privește viața ta și a celorlalți.
Sau să revezi locuri sau obiecte familiare, acele poze și filmulețe la care nu te-ai uitat de mult. Să asculți în continuare muzica favorită, să urmărești filmele dragi, de fapt să faci în continuare acele lucruri care îți aduceau liniștea înainte de a începe criza.
Putem, apoi, să ne creăm ancore în viitor. Să ne gândim cum va fi după ce toate astea se vor termina. Să ne gândim la vacanțele pe care le vom face, la oamenii pe care îi vom îmbrățișa sau măcar atinge, la petreceri, la dans, la râs, la ce vom face împreună cu alții. Să ne creionăm speranțele.
Puteți să priviți, de exemplu, imaginea unui loc drag, unde v-ați simțit fericit(ă). Sau amintiți-vi-l până în cel mai mic detaliu. Casa părintească, sala de clasă din școala generală, Fontana di Trevi, fiecare are un astfel de loc. Încercați apoi să vă gândiți cum va fi când veți ajunge din nou acolo. Cum veți fi îmbrăcat(ă). Cu cine veți fi. Cum va fi vremea, ce veți spune, cum va arăta locul, în cele mai mici detalii. Stați cât mai mult în această stare de fericire, care vă „programează” psihicul într-un mod benefic.
Și, în acest fel, ne vom recăpăta încrederea, dar și energia de a face mai mult în fiecare zi pentru noi și pentru alții. Ne vor veni idei mai bune, vom ști cum putem ajuta de la distanță, ce mai putem învăța, vom putea mai mult. Și între timp vom ieși din criză mai întăriți și poate mai buni.
