Dintre toate persoanele care se căsătoresc, numai trei mariaje din zece rămân sănătoase și fericite, a concluzionat psihologul Ty Tashiro în cartea sa, ”Science of Happily Ever After”.

Oamenii de știință sociali au început să studieze mariajele observându-le încă de la începutul crizei din 1970, atunci când majoritatea cuplurilor au început să divorțeze la o rată fără precedent.

Îngrijorați de impactul pe care aceste divorțuri l-ar putea avea asupra copiilor, psihologii au decis să ancheteze cuplurile dintr-un punct de vedere științific, aducându-le într-un laborator și încercând să determine care sunt ingredientele unei relații sănătoase și de lungă durată.

Era fiecare familie nefericită în felul ei, așa cum susținea Tolstoi, sau au toate relațiile eșuate ceva toxic în comun?

Psihologul John Gottman este unul dintre acei cercetători. În ultimele patru decenii, acesta a analizat, împreună cu o echipă de cercetători, câteva mii de cupluri.

Pe parcursul testelor, cercetătorii îi conectau pe cei doi parteneri ai cuplurilor la un detector de minciuni și îi rugau să vorbească despre relațiile lor. Lucrurile despre care cei doi trebuiau să vorbească se refereau la conflictele pe care le-au avut, cum s-au întâlnit sau despre amintirile pozitive pe care le-au împărtășit. În tot acest timp, aparatele măsurau indici precum bătăile inimii, transpirația sau circulația sângelui. La finalul testelor, cercetătorii trimiteau cuplurile acasă și le căutau peste șase ani pentru a vedea dacă acestea mai erau împreună.

Din datele pe care le-au obținut, Gottman a separat cuplurile în două grupuri majore: ”the masters” și ”the disasters”. Prima categorie, ”the masters”, au rămas fericiți împreună după șase ani, în timp ce a doua categorie, ”the disasters”, s-au despărțit sau pur si simplu au dezvoltat o nemulțumire cronică în privința mariajului lor.

Când cercetătorii au analizat datele adunate, au putut vedea clar care erau diferențele dintre ”the masters” și ”the disasters”.

”The disasters” arătau calmi în timpul interviurilor lor, dar psihologia lor, măsurată cu aparatul de minciuni, spunea o poveste diferită. Rata inimii lor era rapidă, glandele de transpirației erau active, și sângele le curgea rapid prin vene. După analizarea datelor s-a constatat că relația persoanelor care au fost active din punct de vedere psihologic în laborator s-a deteriorat rapid de-a lungul timpului.

Răspunsurile fizice ale ”dezastrelor” aveau semnele unor tensiuni psihologice – așa numita stare de ”luptă sau fugi”, sau frică – în relațiile lor. Iar o conversație în apropierea partenerului lor era, cel puțin pentru corpul lor, asemănătoare cu o confruntare cu un tigru.

Chiar și când vorbeau despre lucruri plăcute sau banale, aceștia erau pregătiți să atace sau să se protejeze împotriva unui atac. Acest lucru făcea ca inima celor doi să bată și mai tare și să devină mai agresivi unul cu altul.

De cealaltă parte, ”masters” arătau puține semne fizice în timpul discuțiilor. Erau calmi și conectați, arătând un comportament calm și afectiv, chiar și atunci când se certau. Dar nu era vorba despre faptul că prima categorie avea în mod natural un psihic mai bun decât al persoanelor din cea de-a doua categorie. Doar că își creaseră un mediu de încredere ce-i făcea să fie mai înclinați către cooperare și bunăvoință.

Încercând să înțeleagă cum poate prima categorie de persoane să creeze o cultură de respect și de iubire, Gottman a proiectat un nou studiu pe care l-a pus în aplicare în anii 1990.

Acesta a invitat 130 de cupluri proaspăt căsătorite ca să-și petreacă ziua împreună într-o locație retrasă și să facă lucruri normale, precum curățenia, discuția sau gătitul. În acest mediu, cercetătorii au făcut o descoperire importantă – atenția pe care persoanele și-o acordau.

În acest fel, Gottman a observat ”încercările” celor doi. De exemplu, când soția iniția o interacțiune punând o întrebare, nu se aștepta doar la un răspuns – ci la un semn de interes sau sprijin din partea soțului ei, sperând că ei se vor conecta printr-un obiect comun, cel puțin momentan.

Acum soțul avea o alegere. Putea să răspundă ”întorcându-se spre” ea sau putea să se ”întoarcă cu spatele la ea”, așa cum spune Gottman. Chiar dacă întrebarea în sine putea să pară banală, modul în care se răspunde la întrebare stabilește dacă partenerul recunoaște și respectă interacțiunea în sine.

Oamenii care se întorceau către partenerul lor arătau implicare, interes și sprijin față de ”încercarea” celui care iniția interacțiunea. Cei care nu făceau asta – cei care se îndepărtau – nu răspundeau sau le răspundeau într-un mod minim, și continuau ceea ce făceau. Iar unii dintre ei chiar răspundeau într-un mod ostil, precum ”încetează să mă mai întrerupi”.

Aceste interacțiuni aveau efecte profunde asupra sănătății relațiilor. Cuplurile care au divorțat după șase ani răspundeau la 33% din ”încercările” pe care le primeau. Cuplurile care au rămas împreună după șase ani aveau o rată de răspuns la încercări de 87%. în nouă din zece cazuri, aceștia răspundeau nevoilor partenerilor lor.

Observând aceste tipuri de interacțiuni, Gottman putea să prevadă, cu o precizie de 94% din cazuri, dacă partenerii studiați – săraci sau bogați, tineri sau bătrâni, cupluri care aveau copii sau nu – vor ajunge un dezastru, despărțiți sau nefericiți, sau vor avea succes împreună de-a lungul anilor. Multe dintre rezultate erau determinate de spiritul pe care îl aduceau cuplurile în relație.

Aduceau ei bunăvoință sau generozitate; sau aduceau dispreț, critică, și ostilitate ?

„Există un obicei al minții pe care maeștrii îl au”, a explicat Gottman. „Ei scanează mediul pentru lucrurile pe care le pot aprecia sau pentru care pot spune mulțumesc. Aceștia au ca scop să construiască această cultură de respect și de apreciere.Dezastrele scanează mediul social urmărind greșelile celuilalt”.

„Apoi nu e vorba doar despre scanarea mediului”, a adăugat Julie Gottman. „Este vorba despre scanarea partenerului urmărind lucrurile pe care le face. Despre scanarea partenerului urmărind ceva pentru care să-l respecți și pentru care să exprimi apreciere”.

Cercetătorii au descoperit că disprețul este factorul principal care destramă cuplurile. Oamenii care sunt concentrați pe a aduce critici pierd din vedere 50% din lucrurile pozitive pe care aceștia le fac și văd negativitate acolo unde nu este.

Oamenii care nu oferă partea bună – ignorându-și în mod intenționat partenerul sau răspunzându-i într-un mod minim – dăunează relației făcând persoana să se simtă lipsită de valoare, invizibilă, ca și cum n-ar fi acolo, și neapreciată. Iar oamenii care-și tratează partenerii cu dispreț și-i critică neconstructiv, nu omoară numai iubirea din relația lor, ci ucid de asemenea și abilitatea partenerului lor de a lupta împotriva virușilor sau a cancerului. A fi rău intenționat este un cerc al morții într-o relație.

De cealaltă parte, bunăvoința armonizează cuplurile. Cercetările independente au arătat că bunăvoința (împreună cu stabilitatea emoțională) este cel mai important factor al satisfacției și stabilității într-un mariaj. Bunăvoința face ca fiecare partener să înțeleagă că îi este acordată atenție, înțelegere, și că este iubit.

Acesta este felul în care funcționează bunăvoința și există foarte multe dovezi care arată că o persoană care este tratată cu bunăvoință sau care este martora unor gesturi de bunăvoință, va fi cu atât mai binevoitoare, ceea ce va provoca o spirală ascendentă de bunăvoință și generozitate.

De asemenea, există două moduri de a te gândi la bunăvoință. Te poți gândi la ea ca la o trăsătură de caracter fixă, pe care ori o ai, ori nu o ai. Sau te poți gândi la ea ca la un mușchi. La unii oameni, mușchii sunt mai puternici în mod natural decât la alții, dar dacă nu sunt, ei pot crește prin exercițiu. Maeștrii tind să se gândească la bunăvoință ca la un mușchi. Acești oameni înțeleg că trebuie să-l pună la muncă pentru a-l menține în formă. Cu alte cuvinte, ei știu că o relație bună necesită muncă serioasă.