Pentru a-si impune stilul de viata, narcisicul foloseste diferite tehnici psihologice. Acestea cuprind intregul arsenal al hartuirii, de la critica permanenta, amenintare, refuzul contactului, dispretuire, batjocorire sau alocarea unor sarcini fara sens, dar pot merge si mai departe…
Pentru narcisic nu este importanta numai devalorizarea celorlalti, ci mai ales cultivarea imaginii de sine si punerea in valoare.
Nu este in situatia de a invata vreuna din aceste metode, intrucat le cunoaste instinctiv.
Pe langa aroganta distanta, subaprecierea exprimata constient si permanenta devalorizare, sunt de mentionat tehnica specializata a tacerii, hartuirea, urmarirea obsesionala si procesomania.
Desi narcisicul vorbeste cu placere despre sine, el este un maestru al tacerii manipulative. El nu vorbeste atunci cand este ranit, intrucat vrea sa isi demonstreze ofensa. El poate insa sa taca si din mandrie sau aroganta, pentru ca nu da doi bani pe cuvinte. Simte instinctiv ce putere psihodinamica si emotionala neobisnuita are tacerea.
Avand in vedere ca in general este foarte greu pentru oricine sa isi retina cuvintele si sa isi controleze manifestarile sau sa nu spuna nimic, capacitatea sa de a-si inhiba nevoia de a vorbi este perceputa ca o calitate exceptionala.
Numeroase scoli terapeutice ofera exercitii si seminare de tacere. Pentru “o saptamana a tacerii” ne putem retrage intr-o manastire. Unele dintre cele mai severe ordine religioase impun tacerea, pe langa abstinenta, renuntare la lucruri materiale si smerenie. Tacerea presupune retragere in sine, reculegere, concentrare pe ceva cu adevarat esential…
Insa indivizii narcisici nu isi instrumentalizeaza tacerea in sensul pragmatic, ci ca arma defensiva sau ofensiva, o unealta de tortuta. Nu exista alt mod mai eficient de exprimare a propriei sensibilitati si vulnerabilitati decat prin tacere.
Daca vrem ca in acest fel sa semnalizam cat am fost de jigniti, se celebreaza in principiu un reflex primitiv, cel al mutismului.
In cele mai grave situatii trumatizante, cum ar fi cutremurele, incendiile sau actiunile de o violenta extrema, la unele victime apare reflexul de impietrire, care se manifesta prin taceri indelungate. Ca atare, tacerea demonstrativa inseamna: “M-a ranit ingrozitor ceea ce ai facut”. In cazul narcisicului, asta se poate intampla destul de usor.
Tacerea poate echivala insa si cu dispretul: ” Nici nu bag in seama manifestarile si intrebarile tale, parerea ta nu ma intereseaza, nu vreau sa vorbesc cu tine, pentru mine nu valorezi nici cat o vorba aruncata in vant”.
Tacerea poate fi si o expresie a superioritatii. Sa nu spui nimic si sa ignori intrebarile interlocutorului tau sunt elemente integrate ale arogantei. In ceremonii festive, evenimente la varf, precum si in prezenta unor personalitati marcante, pastram de regula o tacere respectuoasa, asemanatoare celei pe care o pastram in spatii sacre sau in jurul mormintelor. Dupa aceeasi veneratie tanjeste si narcisicul.
Prin tacere putem declansa in celalalt foarte multe emotii: sentimente de vinovatie, constiinta incarcata, umilinta, lipsa de valoare. Cel in prezenta caruia se tace incepe sa rumineze: oare ce e cu tacerea asta, ce sta in spatele ei, ce vrea sa exprime celalalt si ce urmareste de fapt prin ne-vorbire? Oare doreste sa imi puna lacat la gura?
Prin tacere se declanseaza adesea un lant fantasmatic imposibil de tinut in frau sau de corectat. Nu pare deloc o intamplare faptul ca infractiuni cutremuratoare au fost savarsite de autori care timp de multi ani nu au vorbit cu nimeni. Fantasmele tesute in tacere au dobandit in mod inconstient o anumita brizanta emotionala fatala.
apaud Reinhard Haller, Capcana narcisismului