Tag Archives: Gottman

Cei patru călăreți ai Apocalipsei, predictori ai despărțirii

Posted on by Posted in Articole .

Metafora celor patru călăreți ai Apocalipsei este folosită în Noul Testament pentru a surprinde imaginea sfârșitului lumii inainte de Judecata de Apoi

Aceștia reprezintă cucerirea, războiul, foametea si moartea.

Dr. John M. Gottman* a preluat această metaforă și o folosește pentru a descrie cele patru trăsături pe care le-a regăsit în majoritatea relațiilor care ajung să eșueze.

1. Primul calaret al apocalipsei este CRITICA.

Daca descoperi ca tu si partenerul tau sunteti critici unul cu celalalt, nu presupune ca relatia ta este condamnata la esec. Problema cu criticismul este aceea ca, atunci cand devine generalizat, deschide drumul pentru celalalt calaret care il urmeaza, mult mai ucigator. Face ca victima sa se simta agresata, respinsa si ranita si deseori face ca agresorul si victima sa intre intr-un tipar care se amplifica, unde primul calaret reapare cu o mai mare frecventa si intensitate, lucru ce duce in cele din urma la dispret.

Sa-ti critici partenerul este diferit de a-ti exprima o nemultumire. Exprimarea nemultumirii se refera la probleme specifice, critica, este un atac la persoana; de fapt, demontezi intreaga lui fiinta atunci cand il critici.

Antidotul pentru critica:

Exprima-ti sentimentele si nevoile pe un ton bland, fara a-ti invinovati parteneruL!!!

Evita sa spui “tu”, lucru care poate indica vina. Vorbeste in schimb despre sentimentele tale folosind expresiile “eu” si exprima ceea ce ai nevoie intr-un mod pozitiv. Pentru a fi mai simplu, gandeste-te la doua lucruri pentru a formula intentia ta:

Ce simt?
De ce am nevoie?

Critica: “Intotdeauna vorbesti despre tine. Tu esti mereu atat de egoist?”

Antidot: “Ma simt pe dinafara din conversatie in seara asta si trebuie sa ma eliberez. Putem sa vorbim, te rog, despre cum mi-a fost ziua?”

Observati ca antidotul incepe cu “Ma simt”, duce la “Am nevoie” si apoi cu respect, cere sa se implineasca aceasta nevoie. Nu exista critica sau repros, ceea ce impiedica discutia sa escaladeze intr-o cearta.

2. Al doilea calaret este DISPRETUL

Atunci cand comunicam in acest fel, suntem cu adevarat rai- ii tratam pe ceilalti cu lipsa de respect, ii batjocorim cu sarcasm, il ridiculizam, il poreclim, il imitam, sau folosim un anume limbaj al corpului, cum ar fi ochii dati peste cap sau gesturile sarcastice. Scopul (constient sau neconstient) al dispretului este acela de a-l face pe partener sa se simta desconsiderat si fara valoare.

Dispretul depaseste cu mult critica. In timp ce critica e un atac la caracterul partenerului, dispretul presupune o pozitie de superioritate morala asupra lui:

Studiul arata ca partenerii unui cuplu care sunt dispretuitori intre ei sunt mult mai predispusi sa sufere de diferite afectiuni (raceli, gripe etc.) decat altii, deoarece sistemul lor imunitar este slabit! Dispretul este alimentat de un gand negativ legat de partener care mocneste pe termen lung, razbate in timpul disputei si cel acuzat este atacat dintr-o pozitie de relativa superioritate. Dispretul este distructiv si este cel mai mare predictor al divortului! El trebuie evitat cu orice pret.

Antidotul pentru dispret:

Construiti o cultura a aprecierii si a respectului in relatia voastra!!!

Exprima in mod regulat afectiunea, recunostinta, aprecierea, respectul fata de partenerul vostru, veti crea astfel o perspectiva pozitiva in relatia voastra, care actioneaza ca un amortizor pentru sentimentele negative. Cu cat te simti mai pozitiv, cu atat mai putin probabil vei simti sau vei exprima dispret.

Un alt mod in care ne explicam acest lucru este descoperirea “raportului magic” 5:1, intre interactiunile pozitive si cele negative pe care o relatie trebuie sa le aiba pentru a avea succes. Daca aveti cinci sau mai multe interactiuni pozitive pentru fiecare interactiune negativa, atunci faceti depozite regulate in contul vostru emotional, ceea ce va mentine relatia in spatiul de siguranta.

Dispretul: “ Ai uitat din nou sa umpli masina de spalat vase? Of! Esti incredibil de lenes.” (ochii dati peste cap)

Antidot: Am inteles ca ai fost ocupat in ultimul timp, dar ai putea sa-ti amintesti te rog sa incarci masina de spalat vase cand eu am de lucru pana tarziu? As aprecia!”

Antidotul functioneaza aici atat de bine, deoarece exprima intelegerea chiar de la bun inceput. Acest partener arata ca stie ca lipsa de curatenie nu este din lene sau rautate, asa ca nu face o declaratie dispretuitoare despre partenerul sau si nu ia vreo pozitie de superioritate morala. In schimb, acest antidot este o cerere respectuoasa si se incheie cu o declaratie de apreciere.

3. Al treilea calaret este DEFENSIVITATEA

Acesta este un raspuns tipic la critica. Noi toti am fost defensivi si acest calaret este aproape omniprezent atunci cand relatiile sunt pe butuci. Cand ne simtim acuzati pe nedrept, incepem sa cautam scuze si sa facem pe nevinovatii, pentru ca partenerul sa dea inapoi.

Din nefericire, aceasta strategie nu are niciodata succes. Suzele noastre doar spun ca nu luam ingrijorarile partenerului in serios

Defensivitatea este definita ca autoprotectie sub forma unei indignari juste sau a unei victimizari nevinovate in incercarea de a evita un atac perceput. Multi oameni devin defensivi atunci cand sunt criticati, dar problema este ca defensivitatea nu ajuta niciodata la rezolvarea problemei in mod concret. Defensivitatea este intr-adevar o modalitate de a invinui partenerul.

Drept urmare, problema nu este rezolvata si conflictul escaladeaza in continuare.

Antidotul defensivitatii:

Asuma-ti responsabilitatea, chiar si doar pentru o parte din conflict!!!

Defensivitate: “Nu este vina mea ca vom intarzia. E vina ta, din moment ce te imbraci intotdeauna in ultima clipa.”

Antidotul: Nu-mi place sa intarzii, dar ai dreptate. Nu trebuie sa plecam intotdeauna atat de devreme. Putem fi putin mai flexibili.

Prin asumarea responsabilitatii pentru o parte a conflictului (incercand sa plece mai devreme), chiar in timp ce afirma asertiv ca nu ii place sa intarzie, acest partener impiedica escaladarea conflictului prin admiterea rolului in conflict. De aici, partenerii pot negocia si ajunge pe aceeasi lungime de unda.

4. Al treilea calaret este IMPIETRIREA

Acesta este un raspuns la dispret. Impietrirea apare atunci cand cel care asculta se retrage din interactiune, se inchide si, pur si simplu, nu mai raspunde partenerului sau. In loc sa confrunte problemele cu partenerul, persoanele care devin impietrite pot face manevre evazive cum ar fi: sa se deconecteze, sa se sustraga, sa para ocupate sau sa se angajeze in comportamente obsesive sau de distragere.

Este nevoie de timp ca negativitatea creata de primii trei calareti sa devina destul de coplesitoare, astfel incat impietrirea sa devina o “iesire” de inteles, dar atunci cand se intampla, ea devine deseori un obicei prost. Si, din nefericire, impietrirea nu este usor de oprit. Este un rezultat al unui sentiment de coplesire, iar atunci cand devenim impietriti, este posibil sa nu mai fim intr-o stare mentala in care sa putem discuta lucrurile rational.

Antidotul impietririi:

Cauta sa practici auto-linistirea! Primul pas al auto-linistirii este oprirea discutiei conflictuale si cererea unei pauze.

Asadar, daca simti ca “te impietresti” in timpul unui conflict, opreste discutia si cere partenerului tau sa faca o pauza:

Impietrire: “Uite, am tot trecut prin asta de atatea ori, m-am saturat sa-ti tot reamintesc…”

Antidot: “Draga mea, imi pare rau ca te intrerup, dar ma simt coplesit si trebuie sa iau o pauza. Imi poti da douazeci de minute si apoi putem vorbi?”

Daca nu iei o pauza, te vei trezi impietrit, inghitindu-ti emotiile, fie te vei trezi ca explodezi in fata partenerului tau, sau ambele, si niciuna nu va duce nicaieri.

Deci, atunci cand faci o pauza, ar trebui sa dureze cel putin douazeci de minute, pentru ca va dura destul de mult ca organismul sa se calmeze fiziologic. Este esential ca in acest timp sa eviti gandurile indignarii indreptatite (“nu trebuie sa inghit asta”). Petreceti timpul facand ceva linistitor, cum ar fi sa asculti muzica, sa citesti, sa faci exercitii fizice.

Ai abilitatile. utilizeaza-le!

Acum ca stii care sunt cei patru calareti si cum sa ii contracarezi cu antidoturile dovedite stiintific. Ai instrumente esentiale pentru a gestiona conflictul intr-un mod sanatos.

Fii vigilent! Cu cat mai mult ii poti tine in frau pe cei patru calareti, cu atat mai probabil vei avea o relatie stabila si fericita.

RAZBOIUL TREBUIE SA INCETEZE ACUM!
apaude*John M. Gottman, cercetator de renume in domeniul relatiilor de cuplu si al familiei, profesor emerit de psihologie la Universitatea din Washington, co-fondator al Institutului Gottman, cercetator al Institutului National de Sanatate Mintala (NIMH – National Institute of Mental Health) si autor a peste 40 de carti. Este considerat de Psychotherapy Networker unul dintre primii zece cei mai influenti psihoterapeuti ai ultimului sfert de secol.

 

Bunavointa si generozitatea, bazele unei relatii sanatoase

Posted on by Posted in Articole .

După peste trei decenii de studii științifice, cercetătorii au concluzionat că relațiile fericite și durabile au la bază două ingrediente principale – bunăvoința și generozitatea, relatează Bussines Insider.

Dintre toate persoanele care se căsătoresc, numai trei mariaje din zece rămân sănătoase și fericite, a concluzionat psihologul Ty Tashiro în cartea sa, ”Science of Happily Ever After”.

Oamenii de știință sociali au început să studieze mariajele observându-le încă de la începutul crizei din 1970, atunci când majoritatea cuplurilor au început să divorțeze la o rată fără precedent.

Îngrijorați de impactul pe care aceste divorțuri l-ar putea avea asupra copiilor, psihologii au decis să ancheteze cuplurile dintr-un punct de vedere științific, aducându-le într-un laborator și încercând să determine care sunt ingredientele unei relații sănătoase și de lungă durată.

Era fiecare familie nefericită în felul ei, așa cum susținea Tolstoi, sau au toate relațiile eșuate ceva toxic în comun?

Psihologul John Gottman este unul dintre acei cercetători. În ultimele patru decenii, acesta a analizat, împreună cu o echipă de cercetători, câteva mii de cupluri.

Pe parcursul testelor, cercetătorii îi conectau pe cei doi parteneri ai cuplurilor la un detector de minciuni și îi rugau să vorbească despre relațiile lor. Lucrurile despre care cei doi trebuiau să vorbească se refereau la conflictele pe care le-au avut, cum s-au întâlnit sau despre amintirile pozitive pe care le-au împărtășit. În tot acest timp, aparatele măsurau indici precum bătăile inimii, transpirația sau circulația sângelui. La finalul testelor, cercetătorii trimiteau cuplurile acasă și le căutau peste șase ani pentru a vedea dacă acestea mai erau împreună.

Din datele pe care le-au obținut, Gottman a separat cuplurile în două grupuri majore: ”the masters” și ”the disasters”. Prima categorie, ”the masters”, au rămas fericiți împreună după șase ani, în timp ce a doua categorie, ”the disasters”, s-au despărțit sau pur si simplu au dezvoltat o nemulțumire cronică în privința mariajului lor.

Când cercetătorii au analizat datele adunate, au putut vedea clar care erau diferențele dintre ”the masters” și ”the disasters”.

”The disasters” arătau calmi în timpul interviurilor lor, dar psihologia lor, măsurată cu aparatul de minciuni, spunea o poveste diferită. Rata inimii lor era rapidă, glandele de transpirației erau active, și sângele le curgea rapid prin vene. După analizarea datelor s-a constatat că relația persoanelor care au fost active din punct de vedere psihologic în laborator s-a deteriorat rapid de-a lungul timpului.

Răspunsurile fizice ale ”dezastrelor” aveau semnele unor tensiuni psihologice – așa numita stare de ”luptă sau fugi”, sau frică – în relațiile lor. Iar o conversație în apropierea partenerului lor era, cel puțin pentru corpul lor, asemănătoare cu o confruntare cu un tigru.

Chiar și când vorbeau despre lucruri plăcute sau banale, aceștia erau pregătiți să atace sau să se protejeze împotriva unui atac. Acest lucru făcea ca inima celor doi să bată și mai tare și să devină mai agresivi unul cu altul.

De cealaltă parte, ”masters” arătau puține semne fizice în timpul discuțiilor. Erau calmi și conectați, arătând un comportament calm și afectiv, chiar și atunci când se certau. Dar nu era vorba despre faptul că prima categorie avea în mod natural un psihic mai bun decât al persoanelor din cea de-a doua categorie. Doar că își creaseră un mediu de încredere ce-i făcea să fie mai înclinați către cooperare și bunăvoință.

Încercând să înțeleagă cum poate prima categorie de persoane să creeze o cultură de respect și de iubire, Gottman a proiectat un nou studiu pe care l-a pus în aplicare în anii 1990.

Acesta a invitat 130 de cupluri proaspăt căsătorite ca să-și petreacă ziua împreună într-o locație retrasă și să facă lucruri normale, precum curățenia, discuția sau gătitul. În acest mediu, cercetătorii au făcut o descoperire importantă – atenția pe care persoanele și-o acordau.

În acest fel, Gottman a observat ”încercările” celor doi. De exemplu, când soția iniția o interacțiune punând o întrebare, nu se aștepta doar la un răspuns – ci la un semn de interes sau sprijin din partea soțului ei, sperând că ei se vor conecta printr-un obiect comun, cel puțin momentan.

Acum soțul avea o alegere. Putea să răspundă ”întorcându-se spre” ea sau putea să se ”întoarcă cu spatele la ea”, așa cum spune Gottman. Chiar dacă întrebarea în sine putea să pară banală, modul în care se răspunde la întrebare stabilește dacă partenerul recunoaște și respectă interacțiunea în sine.

Oamenii care se întorceau către partenerul lor arătau implicare, interes și sprijin față de ”încercarea” celui care iniția interacțiunea. Cei care nu făceau asta – cei care se îndepărtau – nu răspundeau sau le răspundeau într-un mod minim, și continuau ceea ce făceau. Iar unii dintre ei chiar răspundeau într-un mod ostil, precum ”încetează să mă mai întrerupi”.

Aceste interacțiuni aveau efecte profunde asupra sănătății relațiilor. Cuplurile care au divorțat după șase ani răspundeau la 33% din ”încercările” pe care le primeau. Cuplurile care au rămas împreună după șase ani aveau o rată de răspuns la încercări de 87%. în nouă din zece cazuri, aceștia răspundeau nevoilor partenerilor lor.

Observând aceste tipuri de interacțiuni, Gottman putea să prevadă, cu o precizie de 94% din cazuri, dacă partenerii studiați – săraci sau bogați, tineri sau bătrâni, cupluri care aveau copii sau nu – vor ajunge un dezastru, despărțiți sau nefericiți, sau vor avea succes împreună de-a lungul anilor. Multe dintre rezultate erau determinate de spiritul pe care îl aduceau cuplurile în relație.

Aduceau ei bunăvoință sau generozitate; sau aduceau dispreț, critică, și ostilitate ?

„Există un obicei al minții pe care maeștrii îl au”, a explicat Gottman. „Ei scanează mediul pentru lucrurile pe care le pot aprecia sau pentru care pot spune mulțumesc. Aceștia au ca scop să construiască această cultură de respect și de apreciere.Dezastrele scanează mediul social urmărind greșelile celuilalt”.

„Apoi nu e vorba doar despre scanarea mediului”, a adăugat Julie Gottman. „Este vorba despre scanarea partenerului urmărind lucrurile pe care le face. Despre scanarea partenerului urmărind ceva pentru care să-l respecți și pentru care să exprimi apreciere”.

Cercetătorii au descoperit că disprețul este factorul principal care destramă cuplurile. Oamenii care sunt concentrați pe a aduce critici pierd din vedere 50% din lucrurile pozitive pe care aceștia le fac și văd negativitate acolo unde nu este.

Oamenii care nu oferă partea bună – ignorându-și în mod intenționat partenerul sau răspunzându-i într-un mod minim – dăunează relației făcând persoana să se simtă lipsită de valoare, invizibilă, ca și cum n-ar fi acolo, și neapreciată. Iar oamenii care-și tratează partenerii cu dispreț și-i critică neconstructiv, nu omoară numai iubirea din relația lor, ci ucid de asemenea și abilitatea partenerului lor de a lupta împotriva virușilor sau a cancerului. A fi rău intenționat este un cerc al morții într-o relație.

De cealaltă parte, bunăvoința armonizează cuplurile. Cercetările independente au arătat că bunăvoința (împreună cu stabilitatea emoțională) este cel mai important factor al satisfacției și stabilității într-un mariaj. Bunăvoința face ca fiecare partener să înțeleagă că îi este acordată atenție, înțelegere, și că este iubit.

Acesta este felul în care funcționează bunăvoința și există foarte multe dovezi care arată că o persoană care este tratată cu bunăvoință sau care este martora unor gesturi de bunăvoință, va fi cu atât mai binevoitoare, ceea ce va provoca o spirală ascendentă de bunăvoință și generozitate.

De asemenea, există două moduri de a te gândi la bunăvoință. Te poți gândi la ea ca la o trăsătură de caracter fixă, pe care ori o ai, ori nu o ai. Sau te poți gândi la ea ca la un mușchi. La unii oameni, mușchii sunt mai puternici în mod natural decât la alții, dar dacă nu sunt, ei pot crește prin exercițiu. Maeștrii tind să se gândească la bunăvoință ca la un mușchi. Acești oameni înțeleg că trebuie să-l pună la muncă pentru a-l menține în formă. Cu alte cuvinte, ei știu că o relație bună necesită muncă serioasă.