O veche poveste japoneza vorbeste despre un razboinic samurai care l-a provocat pe un maestru Zen sa îi explice ce înseamna rai si iad.
Calugarul însa i-a raspuns cu dispret: “Esti un mocofan – n-are rost sa-mi pierd vremea cu unul ca tine!”
Simtindu-se ofensat, samuraiul s-a înfuriat cumplit, a scos sabia din teaca si a zbierat: “Te-as putea omorî pentru obraznicia asta!”
“Acesta este iadul”, a raspuns calm calugarul. Uluit sa constate realitatea dîn spusele maestrului care îsi îndreptase atentia asupra mâinei ce-l cuprinsese, samuraiul s-a linistit, si-a bagat sabia în teaca, a facut o plecaciune si i-a multumit calugarului ca l-a luminat.
“Iar acesta este raiul”, a spus calugarul.
Constientizarea brusca de catre samurai a starii agitate în care se afla ilustreaza diferenta covârsitoare între a fi cuprins de un sentiment coplesitor si a deveni constient ca poti fi înghitit de el.
Îndemnul lui Socrate: “Cunoaste-te pe tine însuti” face referire tocmai la ceea ce este esential în inteligenta emotionala: constientizarea propriilor sentimente în momentul în care ele apar.
La o prima privire, ar putea parea ca sentimentele noastre sunt evidente; o gândire mai atenta ne aminteste însa ca am trecut cu vederea ceea ce am simtit cu adevarat în legatura cu un anumit lucru sau ca am reactionat târziu fata de aceste sentimente aflate în joc. Psihologii folosesc un termen destul de ponderat, metacunoastere, pentru a se referi la constientizarea acestui proces de gândire si metadispozitie, pentru constientizarea emotiilor. Eu prefer termenul constientizare-de-sine, în sensul unei atentii permanente asupra starilor interioare.
În cadrul acestei constientizari autoreflexive, mintea constata si investigheaza experienta în sine, inclusiv emotiile.
O asemenea atentie abordeaza tot ce se întâmpla în stare constienta cu impartialitate, ca si cum ar fi vorba despre un martor interesat si care totusi nu reactioneaza. Unii psihologi îi mai spun si “eul observator” – capacitatea constientizarii de sine care îi permite analistului sa-si supravegheze propriile reactii la spusele pacientului si la procesul de libera asociere pe care-l tese pacientul.
O asemenea constientizare de sine pare sa necesite un neocortex activat, mai ales în zona limbajului, acordat spre a identifica si a numi emotiile stârnite. Constientizarea de sine nu este o forma de atentie care sa se lase purtata la voia întâmplarii de catre emotii, reactionând exagerat si amplificând ceea ce este perceput. Mai degraba este un mod neutru de a mentine reflectia de sine, în toiul unor emotii turbulente. William Styron pare sa fi descris aceasta facultate a mintii scriind despre depresiile lui profunde, vorbind despre ea ca fiind o simtire “a unei însotiri de catre un al doilea sine – un observator spectral care este capabil de o curiozitate lipsita de patima în momentele în care camaradul sau se zbate.”
În cel mai bun caz, observarea de sine permite o constientizare la rece a sentimentelor pasionale sau tulburatoare. În cel mai rau caz, se manifesta doar printr-o usoara distantare fata de experienta respectiva, un canal paralel al constientizarii, care este “meta”: planând deasupra sau dedesubtul fluxului principal, constient fata de ceea ce se întâmpla mai degraba decât a fi preluat si pierdut în acel flux. Este, de exemplu, diferenta între a fi mâniat de moarte pe cineva si a gândi totusi: “Sentimentul pe care îl traiesc este unul de mânie” chiar în momentul în care el te cuprinde.
(Fragment din cartea “Inteligenta emotional?” de Daniel Goleman)