Tag Archives: comuniune

Comuniunea Sociala si Echilibrul Interior

Posted on by Posted in Articole .

♥”Toate eforturile mele sunt devotate cresterii sentimentului de comuniune sociala a pacientului”♥

Alfred Adler

Adler intelege individul numai in contextul social, spune ca de aici ne vine echilibrul- cu cat ne izolam de grup, cu atat suntem mai inadaptati.

Comuniunea sociala reprezinta nevoia interioara a fiecaruia dintre noi de a crea legaturi cu ceilalti, de a avea o identitate, de a fi recunoscuti de ceilalti si de a ne recunoaste in ceilalti.

Individul se miscã spre realizarea scopului sãu unic, personal, ghidându-se cu un set de convingeri create de el din primii ani de viatã, subiective, cu care rezolvã sarcinile vietii în stil propriu, stil cu atât mai sãnãtos cu cât este mai util siesi si celorlalti.

În cartea Sensul vieții, Adler spune: “Toate funcțiile noastre corporale și sufletești sunt dezvoltate corect, normal, sănătos în măsura în care poartă în ele suficient sentiment de comuniune socială și sunt apte pentru colaborare”;  mai departe, ne arată, între altele, faptul că deficiența ființei umane în a-și manifesta sentimentul de comuniune socială duce la eșec în viață. Trăsăturile de caracter ale individului exprimă gradul de sentiment de comuniune socială, iar psihologia individuală îl poate ajuta pe om să vadă dacă este pe calea cea bună.

El sustine ca stilul de viata al cuiva este uneori auto-distructiv datorita sentimentelor de inferioritate. Individul cu “psihopatologie” este descurajat, nu bolnav, iar sarcina terapeutica este de a incuraja persoana a-si dezvolta sentimentul de comuniune sociala, un nou stil de viata prin relationare, analiza si metode active.”

„Sentimentul de inferioritate domina viata psihica si se lasa clar sesizat in sentimentul de imperfectiune, de neimplinire si-n permanentele nazuinte ale oamenilor si umanitaii”; apoi acesta insista asupra importantei sentimentului de comuniune sociala, spunand, si pe buna dreptate, ca sentimentul de inferioritate este rezultat al „marilor carente ale sentimentului de comuniune sociala”.

De asemeni el revine si asupra complexului de superioritate, vazut ca supracompensarea sentimentului de inferioritate pe plan fantasmatic, ideal. Aspiratia catre putere il face pe individ sa se retraga din fata pericolului de indata ce pare amenintat de o infringere sau din cauza deficitului de comuniune sociala, ceea ce se manifesta prin lipsa de curaj. Consecintele acestei supracompensari sunt lipsa sentimentului de comniune sociala, o imagine deformata asupra propriilor capacitati pe linia supraevaluarii acestora.

Sentimentul de comuniune socială este cel responsabil de adaptarea individului la viață, de depășirea dificultăților și obținerea succesului.

Așa-numita „psihologie individuală” concepută de Alfred Adler nu se limitează — cum s-ar putea crede — la studiul individului privit în sine, ci se extinde de fapt la întreaga societate, omul normal fiind definit drept o ființă animată de un sentiment nativ de comuniune socială, pentru ca în cele din urmă să fie privit și ca agent universal care are de îndeplinit un rol în Cosmos.

Tendinta patologica a unora, de a obtine si a exercita puterea, de a „dicta” celorlalți, are la baza procesul inconștient al înlocuirii „complexului de inferioritate” printr-un „sentiment de superioritate” care, întotdeauna în dramatică opoziție cu sentimentul de comuniune socială, țintește la supremația personală, la subjugarea celorlalți, la transformarea lor în simple instrumente de satisfacere a voinței de putere. Această tendință intolerabilă rezultă din structurarea eronată a „stilului de viață” al individului încă din primii 4-5 ani de viață, având la origine fie răsfățarea de către părinți a copilului, fie dimpotrivă, detestarea acestuia, marginalizarea lui în constelația familială.

 Potrivit concepției lui Adler, mama este aceea căreia îi revine misiunea modelării copilului în așa fel încât acesta să nu devină robul unui egoism care mai târziu va căuta să-i înrobească pe toți cei cu care necesarmente vine în contact social. De aceea — precizează el — cea dintâi îndatorire a mamei este de a sădi în conștiința copilului sentimentul comuniunii sociale, culțivându-i ideea fundamentală că trăiește într-o lume în care nu este altceva decât un om între oameni.

Slăbiciunea organismului copilului este aceea care îl constrânge la această legătură. Relația sugarului cu mama sa este determinantă în această privință. Din această relație socială, în care Eul sugarului sesizează pe acel „tu” al mamei, se dezvoltă toate posibilitățile și aptitudinile. Din acest fapt înțelegem că mama are o misiune importantă, anume- aceea de a dirija în așa fel dezvoltarea copilului încât acesta să poată răspunde mai târziu în mod corect exigențelor vieții sociale. Cadrul fiind structurat, copilul va vorbi, va asculta și va privi în raport de cele învățate de la mama sa. In aceasta constă funcția primordială a mamei- iar datoria ei  în această privință trebuie să fie sacră.

Mecanismul acesta funcționează în permanență și în cele din urmă devine un automatism psihic care generează forma de viață a copilului. Dacă reflectăm la modul în care are loc dezvoltarea limbajului, funcție socială atât de importantă, putem înțelege unde își pune societatea la lucru forțele. „Trebuie să vorbesc așa cum presupun că fiecare ar trebui să vorbească, așa încât toți să-l înțeleagă”.

Constatăm adesea că acolo unde mama a eșuat în realizarea primei sale funcții, ea nu a reușit să-și realizeze nici a doua funcție: extinderea sentimentului de comuniune al copilului față de alții, pregătirea copilului în așa fel încât să-și întâmpine cum se cuvine semenii. In asemenea cazuri vom constata un interes deficitar pentru ceilalți. Adler subliniază faptul că datorăm contactului matern cea mai mare parte a sentimentului uman de comuniune socială. Dacă relația copilului cu mama sa este pozitivă, se acumulează în timp un sentiment de comuniune socială, care întărit prin educație va conduce la depășirea dificultăților vieții. Dacă relația copilului cu mama sa este negativă (în cazul răsfățului de exemplu) aceasta va conduce la instalarea complexului Oedip. Dacă la Freud complexul Oedip este fundamental, definitoriu pentru perioada 3-5 ani, la Adler el este derivat.

Defectele copiilor care țin de domeniul psihologiei medicale se regăsesc aproape exclusiv la copii răsfățați și dependenți: enurezisul, dificultăți de hrănire, constipația, bâlbâiala, masturbarea. La acești copii – consideră Adler- se poate observa o continuare fascinantă în spatele frontului vieții, o distanțare față de atitudinea de colaborare. Acolo unde mama revarsă o afecțiune cu totul exagerată și face pentru copil ceea ce poate face singur- copilul va fi înclinat să se dezvolte în mod parazitar și să aștepte totul de la ceilalți.

 Războiul, ura de rasă, nevroza, sinuciderea, crima, beția își au originea -susține Adler – într-un deficit al sentimentului de comuniune socială.

Adler nu ia în considerare doar natura psihologică a relațiilor interumane fără a ține cont de contextul social-istoric, de determinările economice, culturale, politice ale acestor fenomene sociale.

Psihologia individuală susține că nevroticul nu și-a dezvoltat suficient sentimentul contactului cu ceilalți în copilărie – ca factor integrator decisiv în rezolvarea tuturor problemelor vieții. Freud sustine ca nevroza este determinata de frustrarile sexuale-lucru contestat de catre adlerieni.

Încă din copilărie nevroticul și-a conturat legea sa de mișcare constând din retragerea din fața problemelor, teama de înfrângere, nerăbdarea, emotivitatea, deviza totul sau nimic- care sunt contrarii sentimentului de comuniune socială.

Adler consideră că toate funcțiile noastre corporale și sufletești se dezvoltă normal și sănătos în măsura în care poartă în ele sentimentul de comuniune socială și sunt apte pentru colaborare.

Eșecul în viață – consideră Adler – scoate la iveală un deficit al sentimentului de comuniune socială. Prin urmare, sensul vieții constă în dezvoltarea sentimentului de comuniune socială în sistemul relațional om-cosmos, în care al doilea element posedă o putere modelatoare.

Conceptul de comuniune sociala este sustinut si de catre Abraham Maslow, unul din discipolii lui Adler, in ierarhia nevoilor- cea de-a treia nevoie de la baza piramidei, despre care spune ca este una dintre cele mai importante nevoi sociale -de apartenență la un grup. O data acoperite necesitatile de baza, aceasta este cea mai importanta : 

comuniune socială, comunicare, implicare în rezolvarea problemelor sociale, participare la viața comunității al cărei membru ești, participarea la evenimentele sociale, nevoia de iubire și afecțiune în cuplu și din partea celor apropiați

Nimeni nu poate sa  se realizeze ca persoana, fara a fi dorit si acceptat de catre celelalte fiinte omenesti. Aici sunt  incluse nevoia de prietenie, familie, apartenenta la grup, sau de implicare intr-o relatie intima non-sexuala. Lipsa iubirii si apartenentei pot da ocazia la grave dezechilibre mentale;

 Analizând „Funcția consilierului” în viziunea lui Adler, putem observa unele aspecte tipice psihoanalizei: 

rolul primei copilării, interpretarea temeinică a viselor, importanța celei mai vechi amintiri. 

Adler deplasează accentul de pe Sine pe Eu, conturând ceea ce el numește psihologia individuală, a Eului; 

Adler consideră Complexul de inferioritate fundamental, din acesta derivând toate celelalte complexe.

Din punctul de vedere al procesului de consiliere educațională, complexul de inferioritate ca și depășirea acestuia poate avea rol generic în construcția ființei umane.

Asadar, deficitul de comuniune socială este factorul răspunzător de orice tulburare psihică.

Procesul de consiliere nu este altceva decât o activitate sistematică de creștere a comuniunii sociale prin ajutorul specializat al consilierului față de persoana în nevoie.

Adler prin sublinierea filonului evoluționist al psihologiei individuale, leagă mai mult copilăria de prezent și viitor, elaborând conceptele de lege de mișcare, sensul vieții, stil de viață.

Tehnica psihoterapeutică adleriană are un  puternic caracter educativ, pedagogic si de întărire a sentimentului de comuniune socială.

Consilierea este din punctul din vedere al duratei un proces de durata scurta (3- 6 luni), asemănându-se cu psihoterapiile scurte, aceasta și datorită faptului că nu antrenează inconștientul clientului în prelucrarea materialului, ci nivelul său conștient.

Desigur, în ceea ce privește dimensiunea  psihoterapiei- orientarii si dezvoltarii personale, aceasta se poate prelungi pe parcursul unui an  sau chiar al mai multor ani.

Sentimentul de comuniune socială este la Adler un imperativ valabil în special pentru aleșii unui popor, ai unei națiuni, ai unui grup oarecare: „Dacă nu mă gândesc decât la mine — scrie el —voi fi cu totul inapt de a rezolva problemele lumii”.    

Psiholog Alice Iliescu


DESPRE PSIHOTERAPIA ADLERIANA

Posted on by Posted in Articole .

SENTIMENTUL DE COMUNIUNE SOCIALA

Sentimentul de comuniune sociala sta la baza psihologiei lui Alfred Adler, psihoterapeut vienez, initial discipol al lui Freud, apoi intemeietorul psihologiei individuale ce are in centru individul, fiecare cu unicitatea personalitatii sale. Sentimentul de comuniune sociala este innascut si fiecare din noi il poseda, dar poate fi apoi dezvoltat. Acesta se traduce prin empatie, identificare cu semenii nostri si ajutorul oferit aproapelui nostru. Acest sentiment provine din traiul in societate, din conformitatea si apartenenta la un anumit grup social. Societatea poate fi privita ca un „sine extins”, iar o persoana care percepe acest „sine extins” se simte parte a intregului, se simte intregita si de ne-rupt, imparte bucuriile si realizarile grupului mai mare si suferintele si durerile acestuia. Apartenenta la un grup, participarea activa si sentimentul comunitar dau sens vietii individului, acesta nu se simte singur, exclus, ci are un rost si o menire. Dorinta fundamentala a omului este aceea de a apartine. De la varstele cele mai fragede, copilul are nevoie de grija mamei pentru a supravietui, toti copiii isi doresc sa-si gaseasca locul in familie, la scoala, pe strada. Ca adulti, ei isi vor cauta locul in propriile familii, la serviciu si in cercul de prieteni. Omul este prin definitie o fiinta sociala, avem nevoie unii de altii pentru a supravietui. Iar apartenenta la grup inseamna a te simti parte din ceva, a fi un element esential, o bucatica importanta dintr-un intreg care nu poate functiona la fel fara tine. Toti oamenii isi doresc sa apartina, sa aiba locul lor in societate. Iar parintii responsabili si intelepti stiu sa-i acorde copilului sprijinul de care are nevoie pentru a se simti iubit si dorit. Oamenii nu au doar nevoie de alti oameni, ci simt nevoia de a se avea nevoie de ei, de a fi utili semenilor lor. Daca fiecare da dovada de sentimente comunitare, cum ramane cu alienarea si anomia multor membri ai societatii noastre? Anomia inseamna faptul ca fiecare membru al societatii isi duce viata dupa regulile proprii, nu are aceleasi idealuri, valori sau idei cu restul societatii, este separat de aceasta. Anomia poate fi prezenta si la nivelul familiei, nu doar la nivelul societatii. Oamenii pot ajunge si sa se simta alienati, sa nu se placa, sa aiba valori scazute ale stimei de sine si ale imaginii de sine din cauza criticii constante. Alienarea si anomia sunt opusul sentimentului comunitar. Psihologia si psihoterapia adleriana nu pune etichete si incurajeaza copiii, tinerii si adultii sa se simta doriti si ca apartin unui grup social, ii invata sa se accepte pe sine cu tot cu slabiciunile si fragilitatile lor. Fiecare individ este unic, iar comportamentele sale nu sunt bune sau rele, ci pur si simplu sunt, iar cu sprijin si incurajare fiecare membru al societatii isi poate gasi calea justa si isi poate dezvolta sentimentul de comuniune sociala, gasindu-si locul in cadrul societatii. Oamenii sunt in acelasi timp si cooperanti, dar si competitivi unii cu altii. Iar competitia nu este neaparat ceva negativ, ea aduce dupa sine progresul. Cooperarea si competitia sunt foarte interesante si nu trebuie privite ca fiind in conflict, cei care sunt in competitie unii cu altii, joaca de fapt dupa aceleasi reguli. Calea de aur si de urmat este insa cooperarea si intrajutorarea, asistenta reciproca si lucrul armonios impreuna sunt calea catre o societate minunata, cooperativa unde se gaseste pacea si implinirea.

SARCINILE VIETII

Odata depasita varsta copilariei si croindu-ne pas cu pas drumul pe cararea intortocheata a vietii, realizam ca lucrurile nu sunt asa usoare cum pareau odata. Viata este complicata si ne ofera mereu provocari ce trebuiesc depasite. Psihologia adleriana, intemeiata de Alfred Adler, contemporan cu Freud si initial adept al psihologiei dinamice, vorbeste despre cinci mari asa numite sarcini ale vietii care se cer a fi implinite de catre omul adult, acestea reprezentand un indice al normalitatii si al unei bune adaptari la mediul social. Cele cinci sarcini sunt: prietenii, munca, relatiile intime, acceptarea de sine si relatia cu divinitatea (primele trei au fost propuse initial de Alfred Adler, la care apoi, au fost adaugate ultimele doua). O persoana echilibrata ar trebui sa indeplineasca cu succes aceste obiective si sa se miste bine prin viata cu ajutorul lor. Totusi oricine poate intampina probleme cu una sau mai multe dintre aceste sarcini pe parcursul vietii sale, indiferent de inteligenta si pregatirea sa. Viata in societate ne forteaz? s? interactionam, sa cooperam unii cu ceilal?i, nu putem trai izolati. De aceea primele trei sarcini emerg din adaptarea la societate. Cercul de prieteni, munca ?i relatia intima sunt componente care ar trebui s? existe in viata fiecarui individ pentru ca acesta s? se poat? simti implinit. A patra sarcina, adaugata mai tarziu, este de o vitala importanta pentru atingerea celorlalte trei. O buna relatie cu tine insuti, acceptarea de sine, duc la succes pe celelalte planuri. Adlerienii au propus si o a cincea sarcina a vietii si anume spiritualitatea, relatia cu divinitatea, cum am mentionat. Faptul de a crede sau nu in Dumnezeu, in viata de apoi, influenteaza felul in care cineva isi conduce viata. Ideile lui Adler sunt de mult bun simt si sunt si foarte actuale. Orice om din ziua de azi se confrunta cu acestea: ne este necesar un serviciu pentru a supravietui, prieteni pentru socializare, o relatie intima pentru sufletul nostru, o buna relatie cu noi insine si o anumita relatie cu Dumnezeu, macar o definire a acestuia in mintea noastra. Nu am vorbit prea mult de relatia noastra cu noi insine, pe care adlerienii o pun pe locul patru, dar dupa parerea mea ar trebui pusa pe locul intai deoarece de aici incepe totul! De la o buna relatie cu noi insine deriva totul, daca avem incredere in propriile forte, daca avem o buna stima de sine si daca avem curajul de a actiona, putem sa ajungem foarte departe si putem intampina cu usurinta sarcinile despre care vorbea Adler si oricare alte sarcini pe care ni le mai are de oferit viata! Dar daca se intampla sa intampinati dificultati intr-una sau mai multe din sarcinile vietii, nu disperati, nu va pierdeti speranta! Nu inseamna ca sunteti o persoana mai slaba sau mai putin daruita de natura, se intampla celor mai buni dintre noi, cateodata. Sa continuati pe drumul pe care l-ati ales sau sa schimbati macazul, depinde doar de voi, dar in orice caz nu va dati niciodata batuti! Este un proverb englezesc foarte potrivit pentru situatia de fata si suna cam asa: „N-ai reusit? Persevereaza! Ai reusit? Persevereaza!” Deci oricum ar sta lucrurile nu inceta niciodata sa mergi inainte!

ORDINEA NASTERII INFLUENTEAZA PERSONALITATEA COPIILOR

Adler a observat, dupa numeroase studii, ca exista o corelatie intre ordinea nasterii fratilor si personalitatile acestora. Astfel dupa ordinea nasterii exista: copil unic, singurul copil al familiei, primul nascut, al doilea nascut, copilul mijlociu si mezinul familiei. Copilul unic este mereu in centrul atentiei si se poate dezvolta ca fiind egocentric pentru ca nu a invatat sa imparta, neavand cu cine sa o faca. Copilul unic nu este niciodata detronat deci nu trebuie sa-si faca probleme in privinta locului ocupat in familie. Primul nascut este initial singur si in centrul atentiei, ca apoi sa fie detronat de nasterea celui de-al doilea copil. Astfel primul copil tanjeste dupa sentimentul de atotputernicie pe care il avea inaintea nasterii fratelui sau si in acelasi timp, el se va responsabiliza, fiindca este cel mai mare dintre frati. Acest sentiment ramane viu in propria personalitate, partea pozitiva ar fi ca acestia se responsabilizeaza fiindca sunt cei mai mari din familie. Al doilea copil are oarecum o pozitie privilegiata, el avand deja pe cineva in spate care a dat tonul, astfel el este mereu in competitie cu fratele mai mare care impune ritmul. Al doilea copil este adesea rebel si nu se supune autoritatii. Copilul mijlociu are parte atat de experienta primului nascut, cat si de cea a mezinului, dar se poate simti inconjurat de competitori, presat si inghesuit intr-o zona mica in cautarea semnificatiei. Mezinul este si el intr-o pozitie privilegiata, are o cale batatorita de ceilalti frati, iar reperele date sunt clare. El nu este detronat niciodata, insa are mult de recuperat pentru a-i ajunge pe ceilalti din urma. Totusi ordinea nasterii este doar o influenta, nu un dat categoric, o importanta mai mare o are situatia psihologica perceputa de fiecare copil, situatie care poate varia cu fiecare noua nastere. Fiecare copil si fiecare persoana isi doreste sa evolueze si sa fie acceptata, de aici apare si competitia, lupta pentru un loc semnificativ in familie. Iar succesul unui frate, poate fi descurajant pentru alt copil din familie. Toti ne cautam cu ardoare un loc pe aceasta planeta si in aceasta existenta, dar faptul pe care nu il realizam, este ca fiecare are deja un loc al sau si nu este nevoie sa se lupte pentru el. Fiecare individ este unic, fiecare personalitate este diferita si are atuurile sale, suntem cu totii minunati in deplinatatea noastra.