Atât conceptul de sentiment, sau mai grav, complex de inferioritate, cât și cel de compensare, își au originea în teoriile lui Alfred Adler, psiholog austriac care a trăit în perioada1870 – 1937.
Complexul de inferioritate este evoluția negativă de la sentimentul de inferioritate spre un sentiment acut de inferioritate.
Pentru Adler, sentimentul de inferioritate și corelatul său, aspirația spre autoafirmare, reprezintă două din formele de bază sub care poate să apară sentimentul valorii proprii. Prima formă este caracteristică, în general, vârstei copilăriei, când mica ființă umană constată cu durere cât de puțin pregătită este, în comparație cu adulții, să răspundă adecvat cerințelor complexe ale mediului social. Acest sentiment poate fi accentuat de o constituție fizică anormală (o infirmitate), de o situație economică și socială precară, de o educație deficitară, etc.
În înțelesul acordat de Adler, complexul de inferioritate este un efect fatal al unei comparații, este un simptom maladiv, un semn de tulburare a tendinței normale de autovalorificare.
Depășirea sentimentului de inferioritate se realizează frecvent prin mecanismul compensării. Fenomenul compensării, ca proces de contrabalansare a unei deficiențe, insatisfacții sau nerealizări, a fost generalizat de Adler pentru întreaga dezvoltare psihică a persoanei. În opinia sa, compensarea are caracterul unei legi de bază a vieții psihice și desemnează acea reacție a individului ca întreg la o lipsă oarecare. La baza reacției de compensare, Adler pune simțul imperfecțiunii care antrenează și mobilizează posibilitățile ascunse, profunde, ale organismului și le dirijează spre compensarea deficienței respective: “Defectele constituționale și alte stări analoage”, spune Adler, “fac să apară un sentiment de inferioritate, care impune compensarea în sensul unei exaltări a sentimentului personalității…Forțele compensației creează dispozitive interne în acest scop.”

• Sentimentul și complexul de inferioritate

Sentimentul de inferioritate nu apare numai atunci când ne autosubestimăm, ci și atunci când suntem apreciați sub nivelul la care credem că avem dreptul. În acest caz, este vorba de o neconcordanță între autoapreciere și opinia celorlalți. Din acest conflict se naște nevoia de protest și de compensare.
a) Depresia
În unele cazuri, sentimentul de inferioritate poate evolua spre starea de complex, spre instalarea unui profund sentiment de neputință, de incapabilitate care poate se poate prelungi prin dezvoltarea unei reacții de introversiune exagerată, de abandon și care poate crea ca boală, depresia. Aceasta se manifestă, de obicei, prin stări obsesivo-fobice, în special teama de necunoscut, de viitor, lipsă de conștientizare a propriei valori, autoînvinuire, pierderea energiei. Lipsa de încredere în sine este rezultatul unei greșite autoaprecieri în raport cu alții, fapt care va duce la formarea, pe de o parte, a convingerii că nu poți reuși acolo unde alții reușesc cu ușurință, iar pe de alta, la apariția fricii de a mai încerca. Teama crează, în general, inhibiții, dar în cazul celui neîncrezâtor în el însuși, sarcina care îi stă în față la un moment dat îi poate părea irealizabilă și o refuză. Teama de insucces pe care o resimte o astfel de persoană poate avea ca efect (în scop de apărare) și scăderea așteptărilor persoanei (mai preferabil decât decepția). Plasată din nou în situații capabile de a o conduce la eșec, persoana în cauză poate reacționa printr-o și mai accentuată stare de anxietate. Ea ar dori să stabilească un scop mai ridicat dar se teme de neîmplinirea lui. Depresivul ar dori, de exemplu să nu se mai simtă incapabil și mizerabil, inferior și fără valoare și să aibă un viitor normal, o viața după standardele pe care societatea le cataloghează drept firești, dar se teme de slăbiciunea lui și mai ales de a face parte dintr-o familie. Pentru că se simte inferior și confuz, relația sănătoasă de cuplu, familie, copii, pe care îi dorește, îl sperie căci nu se poate vedea decât incapabil și slab, nepregătit de a își asuma responsabilități sau riscuri și atunci preferă izolarea. Depresivul, “ascuns” în singurătate, meditează mult, dar această manifestare îmbracă forma unei suferințe personale, își trăiește îndelung amintirile, reale sau modificate, amplificate negativ de imaginația sau de memoria selectivă și subiectivă (în sensul negativ), dându-le, de regulă, o notă gravă și deprimantă: exagerarea eșecurilor și a greșelilor proprii îi crează un sentiment de insatisfacție pentru trecut care generează descurajare și teamă pentru viitor. Se spune că analiza lucidă a unei emoții puternice sau a unui sentiment astenic (depresiv), duce la scăderea tensiunii afective negative. Totuși, analiza nu anulează sentimentele pesimiste, poate pentru că nu poate fi, în nici într-un caz vorba de analiza lucidă despre care se spune că este necesară ci de una marcată de spiritul critic, sau mai mult autocritic al persoanei depresive. În plus, introspecția profundă și repetată crează un cerc vicios în care cauzele se transformă în efecte și efectele în cauze. De exemplu, o persoană care suferă un eșec sentimental poate deveni, pentru o perioadă, depresivă. Analizând, disecând în mod excesiv și autocritic slăbiciunea sa, depresia, persoana poate să se îndepărteze de realitate într-o lume a construcțiilor subiectiviste (și cum depresia se manifestă prin autoacuzare, fiind o cauză a unui complex de inferioritate) să se autoconvingă de imposibilitatea unor contacte afective sănătoase cu cei din jur chiar din cauza faptului că se consideră o persoană bolnavă, depresivă. Efectul (depresia) se poate așadar transforma în cauză și poate determina alte efecte, opuse celor așteptate.

b) Hipermotivarea
În alte cazuri însă, sentimentul de inferioritate poate determina acțiuni energice de depășire a deficienței. Este vorba de hipermotivitate, acea trăire care îl face pe individ să reacționeze intens la evenimente și situații nesemnificative pentru alții. El are ceva de demonstrat lui însuși, deci nu poate fi vorba, deși pare, că personalitatea sa este mai puternică decât a depresivului doar pentru că luptă. În esență, el este tot nemulțumit și frustrat. Emoția puternică de care este cuprins hipermotivatul are caracter negativ și pentru că îl determină să își imagineze urmări și pericole (nu doar piedici sau emoții) deosebit de grave. Cercetările demonstrează faptul că, în comparație cu un ne-emotiv de inteligență egală, cel emotiv nu are nici o șansă în condiții de competiție. Totuși, nu toți oamenii se emoționează la fel. Cei caracterizați prin excitabilitate emotivă manifestă tendința de a se tulbura puternic, de a se emoționa ușor pentru lucruri neînsemnate. La colerici, emoția este orientată spre exterior, în vreme ce la melancolici este orientată spre interior, spre autoanaliză, generând o tensiune nervoasă permanentă care duce la uzură nervoasă și la pasivitate. Desigur, gradul emotivității persoanei este în funcție și de experiențele conflictuale și frustrante anterioare, care, au sensibilizat persoana în cauză într-o manieră mai mult sau mai puțin generalizată.
c) Deformarea caracterului
În alte cazuri, complexul poate deforma caracterul înspre egoism, invidie, răutate. În general, persoanele lipsite de forța de a învinge, de a depăși obstacolele întâlnite și care nu găsesc mijloacele adecvate de satisfacere a scopurilor și nevoilor lor realizează substituiri. Poate fi vorba de o “mască” compensatoare, un fel de schimbare la nivelul personalității, mai mult sau mai puțin superficială. Există indivizi care realizează amintitele substituiri doar la nivel imaginar, adică, ceea ce nu a putut realiza în faptă, realizează prin intermediul visului, nu necesar nocturn, ci mai degrabă o formă de visare cu ochii deschiși, care implică o stare de conștiență. Desigur, se poate să fie vorba și de un vis pe timpul nopții, dictat de subconștient și se poate ca la nivel conștient, persoana în cauză să nu realizeze aceste frustrări. Adler a pus în evidență, în mod convingător, modul de echilibrare (prin compensare) a sentimentului de inferioritate prin tendința de superioritate și dominație. Din păcate, compensările realizate prin această tendință nu sunt întotdeauna pozitive. Acesta este și cazul despre care aminteam la începutul paragrafului. Aceste trăsături, de exemplu, invidia se pot manifesta printr-un sentiment care degajă superioritate, care sfidează, cu toate că în interior, invidiosul nu se simte deloc fericit și superior cum încearcă să pară jignind pe alții mai fericiți dar și mai vulnerabili. Uneori, se dezvoltă un comportament mult mai agresiv, când individul chiar ajunge să aibă credința că e superior, poate fi vorba chiar de atitudini megalomanice, ca de exemplu Hitler. Adler explică acest gen de comportamente astfel: dacă persoana care suferă de nevoia compensării inferiorității ei fizice sau sociale prin „setea după superioritate” este și cu instincte agresive puternice, atunci tendința de superioritate este însoțită și de voința de putere. Dacă, însă, gradul de agresivitate al persoanei este mai scăzut, putând fi controlat, atunci individul respectiv păstrează numai megalomia. Adler observă faptul că această pornire după superioritate este însoțită, de obicei, de un sentiment al persecuției, care se dezvoltă ca urmare a faptului că cei din jur nu recunosc dreptul la superioritate al celui în cauză.
Prin urmare, analizând cele trei cazuri, putem atinge concluzia că din aprobarea sau dezaprobarea socială reies sentimente de îndrăzneală și respectiv de deprimare sau dezolare, de orgoliu, vanitate, dar și de umilință, modestie, timiditate.
• Compensarea

Psiholog, Psihoterapeut Iliescu Alice

Cum spuneam, complexul de inferioritate deformează caracterul, de aceea, compensarea este necesară, pentru că, uneori contribuie la procesul de echilibrare interioară. Conform concepției lui Adler, fenomenul compensației reprezintă un instrument special al tendinței de afirmare proprie.
Compensația poate fi de mai multe feluri. Adler o împarte în directă sau indirectă.
a) Compensația directă
Compensația directă tinde spre înlăturarea defectului prin manifestări în direcția inferiorității respective. Aceasta include efortul de a depăși o inferioritate prin ea însăși, de exemplu, cel lipsit de simț muzical perseverează, totuși, în a face muzică instrumentală sau vocală
b) Compensația indirectă
Ori de câte ori personalitatea depășește un eșec printr-un succes obținut în planul altor activități decât cel în care s-a înregistrat eșecul, avem de-a face cu un fenomen de compensație indirectă. Spre deosebire de compensația directă, cea indirectă caută să depășească inferioritatea prin activități de alt ordin, care să umbrească defectele simțite.
„Măștile” compensatorii implică fenomenul de substituire, atunci când o tendință sau trebuință individuală nu poate fi satisfăcută prin obiectul adecvat ei, ea se poate îndrepta asupra altui obiect, mai mult sau mai puțin înrudit cu primul, de calitate superioară sau inferioară.
Substituirea motivului, Adler a subliniat acest gen de reacții: oamenii care au o inferioritate vădita tind să și-o compenseze, cautând să-i domine pe ceilalți într-un domeniu sau altul.
c) Compensația deviatoare
Compensația deviatoare este și ea foarte frecventă la persoanele care suferă de un acut sentiment de inferioritate în raport cu ceilalți. Nevoia de realizare este o condiție vitală pentru orice om, dar greu de satisfăcut pe căi normale de către persoana complexată de sentimentul de inferioritate. Astfel, aceasta își creează mecanisme de compensație deviatoare prin care să își câștige stima și prețuirea celor din jur, adică, va recurge la mască pentru a-și crea iluzia că este ceea ce ar vrea să fie.
d) Compensația consolatoare
Ca și compensația deviatoare, compensația consolatoare creează mai mult satisfacții fictive. André Berge constata că cel care se laudă, în general, nu e prea sigur pe sine însuși. El simte nevoia să își mențină echilibrul interior printr-o imagine măgulitoare privind propria-i persoană, ceea ce reprezintă întrucâtva o compensație a lipsei sale de încredere în sine, lipsă în urma căreia suferă.
Nevoia de demnitate personală, de prețuire și de apreciere din partea celorlalți, îi determină pe unii oameni să adopte roluri fictive, să recurgă la „teatrul” de compensație pentru a-și crea iluzia că, cel puțin in parte, dorința lor intimă a fost atinsă. Multe dintre aceste persoane nu cred, de obicei, în aceste false compensări, produse într-un plan pur imaginativ, dar recurg totuși, în mod deliberat la ele, din nevoia de a se fortifica și echilibra sufletește. A trăi pentru alții, prin alții, prin impresia și atitudinea lor, căci dacă ei te respectă și te consideră superior, atunci te simți așa, chiar dacă nu ești.