Alice Iliescu
  • Home
  • Despre Mine
  • Servicii
    • Evaluare și Diagnostic Clinic
    • Psihoterapie si Consiliere
    • Dezvoltare Personala
  • Articole
  • Feedback
  • Contact

Tag Archives: tristete

STĂPÂNIREA REACȚIEI ANIVERSARE: CUM SĂ NE LINIȘTIM AMINTIRILE *

Posted on 24 October 2015 by Alice Posted in Articole .

Se apropie sezonul emoțiilor intense și al amintirilor evocate.

Pentru unele persoane, perioada de vacanță poate genera sentimente de întristare, de anxietate, de pierdere sau de durere. Articolele din ziare și reviste vorbesc despre patologia sezonieră: starea de tristețe din vacanță, „Nevroza Crăciunului”, perturbări sezoniere de dispoziție. Putem auzi chiar și de „Bolile de inimă ale vacanței”, o formă de anomalie cardiacă, sau mai rău, de „Crăciunul Fericit Coronarian”.

Stresul de vacanță este mult discutat si în cadrul comunității științifice a sănătății mentale. Data de 25 decembrie și multe alte zile de sărbătoare sau „aniversări” pot avea o semnificație de valoare ridicată. Acestea includ zilele de naștere, aniversările zilei de căsătorie și ale zilelor în care ființele iubite au decedat. Asemenea evenimente comemorative declanșează adesea o amintire ( o retrăire emoțională și fizică puternică) a unei ființe dragi sau a unui eveniment și sentimentele diverse care însoțesc o pierdere personală semnificativă. Acest fenomen, adesea deosebit de dureros, se numește „Reacție aniversară”. Dacă nu este înțeles, reacția aniversară poate lovi fără avertizare prealabilă, generând efecte deranjante.

„Reacțiile aniversare” sunt considerate retrăirile unui eveniment traumatizant anterior – un deces, un dezastru sau o tragedie în viața individuală. Acestea sunt declanșate de o dată sau de un eveniment specific care atinge o coardă din profunzimea minții noastre, coardă ce poate reprezenta un portal traumatizant de comunicare cu trecutul. O zi de naștere, o dată notabilă sau o zi de vacanță poate crea o legătură cu un moment anterior din viața noastră, moment ce a fost plin de probleme, de durere sau de conflicte. Atunci când acestea apar, o persoană care poate fi altfel într-o stare de funcționare de nivel ridicat, poate fi depășită și se poate simți lipsită de putere sau chiar imobilizată.

Din păcate, amintirile pline de durere nu pot fi pur și simplu șterse din creierul nostru. La urma urmei, mintea este un ceasornic și un înregistrator de jurnale dedicat. După cum se spune din bătrâni, „Nimic nu îmbunătățește memoria mai bine decât încercarea de a uita”.

Nu toate traumele scot la iveală reacții aniversare. Dar pentru ființele vulnerabile, o zi sau un eveniment memorial poate genera răspunsuri/ stari variate, precum tristețea, mânia, anxietatea, coșmarurile, dificultatea de concentrare, lipsa poftei de mâncare, regretul si disperarea. Pot, de asemenea, să apară și perturbări la nivelul corpului fizic, precum durerile de cap, durerile de spate, afectiuni ale glandelor suprarenale, perturbările gastrointestinale sau amorțelile.

Ora sau data specifică pot părea evidente, ca o bine-cunoscută dată aniversară a unei pierderi sau ca o dată de calendar importantă. Dar uneori declanșarea poate să ne scape ca printre degete – chiar tăinuită față de partea conștientă. Freud recunoaște faptul că amintirile dureroase ar putea fi inconștiente sau în întregime dincolo de sfera conștientă a ființei. El a scris despre cazul lui Fraulein Elisabeth von R, care a trăit o stare de durere sufletească la comemorarea decesului rudelor sale apropiate pe care le-a îngrijit. Exemplele clinice familiare pentru acești autori includ reacția aniversară a unui bărbat de 45 de ani, reacție ce a apărut atunci când a ajuns la vârsta la care a decedat tatăl său, cazul unei paciente, care devenea în fiecare an copleșit de tristețe la comemorarea decesului fratelui ei și stări de depresie de vacanță ce apăreau la o persoană care și-a pierdut soțul în timpul unei vacanțe. Aceste traume retrezite apar într-un mod predictibil, însă fără atenționare.
Reacțiile aniversare pot fi trăite, de asemenea, și la nivel cultural. Asasinarea unui mare conducător, prăbușirea unui avion, atacurile teroriste (cum a fost cel de la data de 9/11) și dezastrele naturale pot afecta în mod profund pe supraviețuitori și pe martorii acestora. Aceste evenimente memoriale sunt împărtășite în cadrul unei comunități; poate exista o oarecare consolare în rândul celor care au trecut prin evenimentul traumatizant.

Creierul plătește minții pentru toate și este un sac fără fund. Amintirile pot fi clasificate: ele pot fi declarative (fapte explicite, care pot fi reamintite în sfera conștientului), procedurale (învățare implicită prin care mâna care scrie știe cum să manevreze stiloul), topografice (sistemul de orientare GPS al creierului) și emoționale (sentimentele asociate cu un anumit eveniment).

Neurotransmițătorii – cum ar fi dopamina, norepinefrina și serotonina – transportă mesaje de-a lungul neuronilor, transmițând în acest mod semnale către structurile de codificare memorativă ale creierului. Acești centri includ: hipocampusul (hard-discul pe care se poate înregistra), amigdala (scriitorul de jurnale al creierului, de dimensiunea unei nuci) și hipotalamusul (centrul nervos care reglementează hormonii din corpul fizic).

Neuroștiința formării memoriei traumatice este destul de complexă. Le fel cum este posibil să ne dorim să uităm o traumă sau o pierdere, creierul hiperactivat (copleșit traumatic) efectuează niște înregistrări-clișee – data evenimentului, indicația ceasornicului de pe perete, mirosul mărului, unghiul făcut de Soare și multe alte detalii – și le impregnează în circuitul de frică al creierului.

Oamenii de știință sunt siguri că amigdala ( crierul reptilian) este procesorul puternic care înregistrează memoriile emoționale asociate cu o traumă. Trauma pune, de asemenea, hipotalamusul într-o stare de alertă de grad ridicat și mobilizează răspunsurile de stres ale corpului, inclusiv reacția de luptă-sau-zbor, care crește frecvența bătăilor inimii și presiunea sanguină și cauzează declanșarea transpirației și pomparea unor cantități mai mari de sânge către mușchi. Ca o orchestră bine dirijată, mintea armonizează indicațiile traumei cu sentimente și reacții corporale intense.

Mai târziu, o dată specifică legată de eveniment declanșează amintirea respectivă, ceea ce descătușează o reacție traumatică în minte și în corp. Apare reacția aniversară. Nu este clar cât de vulnerabilă este fiecare persoană în parte la reacțiile aniversare. Există vreo amigdală sensibilă la aniversări? Acest aspect nu se cunoaște deocamdată.

Evenimentele aniversare nu se tergiversează. Și nici nu sunt caracterizate de căderile emoționale extinse asociate cu Tulburările afective sezoniere (Seasonal Affective Disorder – SAD). Ele sunt diferite și de ceea ce este denumit vinovăția supraviețuitorului, un fenomen paradoxal în care o ființă ce supraviețuiește unei experiențe înfricoșătoare se simte mai rău, în loc să se simtă mai bine. Reacțiile aniversare sunt mai puternice și mai distrugătoare decât fenomenele de „déjà vu”, vechiul sentiment de a fi fost acolo anterior. Reacțiile aniversare sunt comune. Ele sunt mai degrabă o reacție umană normală la momentele de timp care comportă o semnificație importantă pentru viețile noastre.

Cum ne putem stăpâni reacțiile aniversare:
Precauția. Anticiparea unui eveniment aniversar poate fi la fel de utilă ca o retrospectivă de 20/20, sau poate chiar mai bună. Prin atenția la perioadele în care suntem vulnerabili la o amintire traumatică, putem să identificăm momentele in care apar declanșările – și astfel putem diminua – efectele lor. A fi conștient de o reacție aniversară înseamnă a ști că acele momente sunt importante pentru noi. Cu ajutorul precauției putem elimina neașteptatul și putem întreprinde acțiuni (a se vedea în cele de mai jos) pentru a ne minimiza reacția. Timpul va face restul drumului.

2. Ritualurile. Strategii de a face față menite să controlăm reacțiile psihologice și somatice la o aniversare ce ne creează probleme există din vremuri străvechi. Ritualurile de comemorare a unei pierderi, doliul de susținere și afirmarea vieții abundă în religiile organizate. Ceremoniile care se realizează și care amplifică puterea de a face față în timpul reacțiilor aniversare pot fi extrem de benefice: în Iudaism există Yarzheit menit pentru comemorarea unui doliu anual, hindușii practică Shraaddha, iar Ziua morților ajută multe persoane de religie catolică să își disipeze tristețea plină de durere. Vizitarea unui mormânt, împărtășirea evenimentului cu alte ființe umane implicate sau participarea la un serviciu religios poate ajuta la disiparea durerii. Grupurile de susținere spirituală, rugăciunea și meditația individuală sau de grup pot conferi, de asemenea, un grad ridicat de confort.
3. Oamenii. Familia și prietenii noștri sunt deseori cea mai bună medicație. Un element important de îngrijire a propriei persoane îl reprezintă legăturile sociale puternice, conversațiile cu multe ființe, cu atât de multe cu cât de mult aceasta se potrivește nevoilor noastre și petrecerea unui timp prețios cu alte ființe umane. Vizita la prieteni și la familie, angajarea în activități plăcute și căutarea acelor ființe care ne sunt dragi și în care avem încredere reprezintă toate antidoturi teribil de puternice în perioadele de vulnerabilitate. Reacția aniversară este suportată cel mai bine atunci când nu suntem singuri. …

Timpul singur nu vindeca toate suferintele, nici pe cele corporale si nici pe cele  sufletesti. Organismul si-a dezvoltat propriile strategii de autovindecare, care functioneaza la fel in domeniul corporal, cat si in cel sufletesc. E indicat sa studiem leziunile sufletesti si mecanismele lor naturale de vindecare a ranilor cu aceeasi atentie cu care le studiem pe cele corporale. Invatam sa deosebim intre diferite “tesuturi” sufletesti lezate, sa intelegem procese sufletesti cum sunt travaliul de doliu sau diferite mecanisme de aparare si de infrangere ca incercari de autovindecare ale sistemului psihic si putem sustine tintit aceste procese, respectiv putem recunoaste la timp si impiedica dezvoltarile eronate. Traumatologia psihica intampina sarcini care nu sunt mai mici decat traumatologia si patologia somatica.

Psiholog Alice Iliescu

Psiholog Alice Iliescu

 

Bibliografie:

Peter Riedesser, Gottfried Fischer (2003. “Tratat de psihotraumatologie).

Stein DJ, Rauch SL. (2010). “Neuropsychiatric Aspects of Anxiety Disorders” in Essentials of Neuropsychiatry and Behavioral Neurosciences. Eds. SC Yudofsky, RE Hales. Virginia: American Psychiatric Publishing.

Shin LM, Liberzon, I. (2010). The Neurocircuitry of Fear, Stress, and Anxiety Disorders. Neuropsychopharmacology, 35, 169-191.

Phan KL, Wager TD, Taylor SF, Liberzon I. (2004b). Functional Neuroimaging Studies of Human Emotions. CNS Spectrums, 9, 258-266.

* Matthew D. Erlich, M.D., Senior Resident in Psychiatry, Columbia University’s College of Physicians and Surgeons, and Lloyd I. Sederer, M.D., Medical editor, mental health for The Huffington Post.

Leave a comment .
Tags: amigdala, amintire, aniversara, anxietate, creier, deces, divort, doliu, evocare, pierdere, reactie, regrete, sine, somatizare, trauma, trecut, tristete .

Complexul de inferioritate și compensarea sa

Posted on 2 February 2015 by Alice Posted in Articole .

Sentimentul sau complexul de inferioritate și compensarea sa

Atât conceptul de sentiment, sau mai grav, complex de inferioritate, cât și cel de compensare, își au originea în teoriile lui Alfred Adler, psiholog austriac care a trăit în perioada1870 – 1937.
Complexul de inferioritate este evoluția negativă de la sentimentul de inferioritate spre un sentiment acut de inferioritate.
Pentru Adler, sentimentul de inferioritate și corelatul său, aspirația spre autoafirmare, reprezintă două din formele de bază sub care poate să apară sentimentul valorii proprii. Prima formă este caracteristică, în general, vârstei copilăriei, când mica ființă umană constată cu durere cât de puțin pregătită este, în comparație cu adulții, să răspundă adecvat cerințelor complexe ale mediului social. Acest sentiment poate fi accentuat de o constituție fizică anormală (o infirmitate), de o situație economică și socială precară, de o educație deficitară, etc.
În înțelesul acordat de Adler, complexul de inferioritate este un efect fatal al unei comparații, este un simptom maladiv, un semn de tulburare a tendinței normale de autovalorificare.
Depășirea sentimentului de inferioritate se realizează frecvent prin mecanismul compensării. Fenomenul compensării, ca proces de contrabalansare a unei deficiențe, insatisfacții sau nerealizări, a fost generalizat de Adler pentru întreaga dezvoltare psihică a persoanei. În opinia sa, compensarea are caracterul unei legi de bază a vieții psihice și desemnează acea reacție a individului ca întreg la o lipsă oarecare. La baza reacției de compensare, Adler pune simțul imperfecțiunii care antrenează și mobilizează posibilitățile ascunse, profunde, ale organismului și le dirijează spre compensarea deficienței respective: “Defectele constituționale și alte stări analoage”, spune Adler, “fac să apară un sentiment de inferioritate, care impune compensarea în sensul unei exaltări a sentimentului personalității…Forțele compensației creează dispozitive interne în acest scop.”

• Sentimentul și complexul de inferioritate

Sentimentul de inferioritate nu apare numai atunci când ne autosubestimăm, ci și atunci când suntem apreciați sub nivelul la care credem că avem dreptul. În acest caz, este vorba de o neconcordanță între autoapreciere și opinia celorlalți. Din acest conflict se naște nevoia de protest și de compensare.
a) Depresia
În unele cazuri, sentimentul de inferioritate poate evolua spre starea de complex, spre instalarea unui profund sentiment de neputință, de incapabilitate care poate se poate prelungi prin dezvoltarea unei reacții de introversiune exagerată, de abandon și care poate crea ca boală, depresia. Aceasta se manifestă, de obicei, prin stări obsesivo-fobice, în special teama de necunoscut, de viitor, lipsă de conștientizare a propriei valori, autoînvinuire, pierderea energiei. Lipsa de încredere în sine este rezultatul unei greșite autoaprecieri în raport cu alții, fapt care va duce la formarea, pe de o parte, a convingerii că nu poți reuși acolo unde alții reușesc cu ușurință, iar pe de alta, la apariția fricii de a mai încerca. Teama crează, în general, inhibiții, dar în cazul celui neîncrezâtor în el însuși, sarcina care îi stă în față la un moment dat îi poate părea irealizabilă și o refuză. Teama de insucces pe care o resimte o astfel de persoană poate avea ca efect (în scop de apărare) și scăderea așteptărilor persoanei (mai preferabil decât decepția). Plasată din nou în situații capabile de a o conduce la eșec, persoana în cauză poate reacționa printr-o și mai accentuată stare de anxietate. Ea ar dori să stabilească un scop mai ridicat dar se teme de neîmplinirea lui. Depresivul ar dori, de exemplu să nu se mai simtă incapabil și mizerabil, inferior și fără valoare și să aibă un viitor normal, o viața după standardele pe care societatea le cataloghează drept firești, dar se teme de slăbiciunea lui și mai ales de a face parte dintr-o familie. Pentru că se simte inferior și confuz, relația sănătoasă de cuplu, familie, copii, pe care îi dorește, îl sperie căci nu se poate vedea decât incapabil și slab, nepregătit de a își asuma responsabilități sau riscuri și atunci preferă izolarea. Depresivul, “ascuns” în singurătate, meditează mult, dar această manifestare îmbracă forma unei suferințe personale, își trăiește îndelung amintirile, reale sau modificate, amplificate negativ de imaginația sau de memoria selectivă și subiectivă (în sensul negativ), dându-le, de regulă, o notă gravă și deprimantă: exagerarea eșecurilor și a greșelilor proprii îi crează un sentiment de insatisfacție pentru trecut care generează descurajare și teamă pentru viitor. Se spune că analiza lucidă a unei emoții puternice sau a unui sentiment astenic (depresiv), duce la scăderea tensiunii afective negative. Totuși, analiza nu anulează sentimentele pesimiste, poate pentru că nu poate fi, în nici într-un caz vorba de analiza lucidă despre care se spune că este necesară ci de una marcată de spiritul critic, sau mai mult autocritic al persoanei depresive. În plus, introspecția profundă și repetată crează un cerc vicios în care cauzele se transformă în efecte și efectele în cauze. De exemplu, o persoană care suferă un eșec sentimental poate deveni, pentru o perioadă, depresivă. Analizând, disecând în mod excesiv și autocritic slăbiciunea sa, depresia, persoana poate să se îndepărteze de realitate într-o lume a construcțiilor subiectiviste (și cum depresia se manifestă prin autoacuzare, fiind o cauză a unui complex de inferioritate) să se autoconvingă de imposibilitatea unor contacte afective sănătoase cu cei din jur chiar din cauza faptului că se consideră o persoană bolnavă, depresivă. Efectul (depresia) se poate așadar transforma în cauză și poate determina alte efecte, opuse celor așteptate.

b) Hipermotivarea
În alte cazuri însă, sentimentul de inferioritate poate determina acțiuni energice de depășire a deficienței. Este vorba de hipermotivitate, acea trăire care îl face pe individ să reacționeze intens la evenimente și situații nesemnificative pentru alții. El are ceva de demonstrat lui însuși, deci nu poate fi vorba, deși pare, că personalitatea sa este mai puternică decât a depresivului doar pentru că luptă. În esență, el este tot nemulțumit și frustrat. Emoția puternică de care este cuprins hipermotivatul are caracter negativ și pentru că îl determină să își imagineze urmări și pericole (nu doar piedici sau emoții) deosebit de grave. Cercetările demonstrează faptul că, în comparație cu un ne-emotiv de inteligență egală, cel emotiv nu are nici o șansă în condiții de competiție. Totuși, nu toți oamenii se emoționează la fel. Cei caracterizați prin excitabilitate emotivă manifestă tendința de a se tulbura puternic, de a se emoționa ușor pentru lucruri neînsemnate. La colerici, emoția este orientată spre exterior, în vreme ce la melancolici este orientată spre interior, spre autoanaliză, generând o tensiune nervoasă permanentă care duce la uzură nervoasă și la pasivitate. Desigur, gradul emotivității persoanei este în funcție și de experiențele conflictuale și frustrante anterioare, care, au sensibilizat persoana în cauză într-o manieră mai mult sau mai puțin generalizată.
c) Deformarea caracterului
În alte cazuri, complexul poate deforma caracterul înspre egoism, invidie, răutate. În general, persoanele lipsite de forța de a învinge, de a depăși obstacolele întâlnite și care nu găsesc mijloacele adecvate de satisfacere a scopurilor și nevoilor lor realizează substituiri. Poate fi vorba de o “mască” compensatoare, un fel de schimbare la nivelul personalității, mai mult sau mai puțin superficială. Există indivizi care realizează amintitele substituiri doar la nivel imaginar, adică, ceea ce nu a putut realiza în faptă, realizează prin intermediul visului, nu necesar nocturn, ci mai degrabă o formă de visare cu ochii deschiși, care implică o stare de conștiență. Desigur, se poate să fie vorba și de un vis pe timpul nopții, dictat de subconștient și se poate ca la nivel conștient, persoana în cauză să nu realizeze aceste frustrări. Adler a pus în evidență, în mod convingător, modul de echilibrare (prin compensare) a sentimentului de inferioritate prin tendința de superioritate și dominație. Din păcate, compensările realizate prin această tendință nu sunt întotdeauna pozitive. Acesta este și cazul despre care aminteam la începutul paragrafului. Aceste trăsături, de exemplu, invidia se pot manifesta printr-un sentiment care degajă superioritate, care sfidează, cu toate că în interior, invidiosul nu se simte deloc fericit și superior cum încearcă să pară jignind pe alții mai fericiți dar și mai vulnerabili. Uneori, se dezvoltă un comportament mult mai agresiv, când individul chiar ajunge să aibă credința că e superior, poate fi vorba chiar de atitudini megalomanice, ca de exemplu Hitler. Adler explică acest gen de comportamente astfel: dacă persoana care suferă de nevoia compensării inferiorității ei fizice sau sociale prin „setea după superioritate” este și cu instincte agresive puternice, atunci tendința de superioritate este însoțită și de voința de putere. Dacă, însă, gradul de agresivitate al persoanei este mai scăzut, putând fi controlat, atunci individul respectiv păstrează numai megalomia. Adler observă faptul că această pornire după superioritate este însoțită, de obicei, de un sentiment al persecuției, care se dezvoltă ca urmare a faptului că cei din jur nu recunosc dreptul la superioritate al celui în cauză.
Prin urmare, analizând cele trei cazuri, putem atinge concluzia că din aprobarea sau dezaprobarea socială reies sentimente de îndrăzneală și respectiv de deprimare sau dezolare, de orgoliu, vanitate, dar și de umilință, modestie, timiditate.
• Compensarea

Psiholog, Psihoterapeut Iliescu Alice

Psiholog, Psihoterapeut Iliescu Alice

Cum spuneam, complexul de inferioritate deformează caracterul, de aceea, compensarea este necesară, pentru că, uneori contribuie la procesul de echilibrare interioară. Conform concepției lui Adler, fenomenul compensației reprezintă un instrument special al tendinței de afirmare proprie.
Compensația poate fi de mai multe feluri. Adler o împarte în directă sau indirectă.
a) Compensația directă
Compensația directă tinde spre înlăturarea defectului prin manifestări în direcția inferiorității respective. Aceasta include efortul de a depăși o inferioritate prin ea însăși, de exemplu, cel lipsit de simț muzical perseverează, totuși, în a face muzică instrumentală sau vocală
b) Compensația indirectă
Ori de câte ori personalitatea depășește un eșec printr-un succes obținut în planul altor activități decât cel în care s-a înregistrat eșecul, avem de-a face cu un fenomen de compensație indirectă. Spre deosebire de compensația directă, cea indirectă caută să depășească inferioritatea prin activități de alt ordin, care să umbrească defectele simțite.
„Măștile” compensatorii implică fenomenul de substituire, atunci când o tendință sau trebuință individuală nu poate fi satisfăcută prin obiectul adecvat ei, ea se poate îndrepta asupra altui obiect, mai mult sau mai puțin înrudit cu primul, de calitate superioară sau inferioară.
Substituirea motivului, Adler a subliniat acest gen de reacții: oamenii care au o inferioritate vădita tind să și-o compenseze, cautând să-i domine pe ceilalți într-un domeniu sau altul.
c) Compensația deviatoare
Compensația deviatoare este și ea foarte frecventă la persoanele care suferă de un acut sentiment de inferioritate în raport cu ceilalți. Nevoia de realizare este o condiție vitală pentru orice om, dar greu de satisfăcut pe căi normale de către persoana complexată de sentimentul de inferioritate. Astfel, aceasta își creează mecanisme de compensație deviatoare prin care să își câștige stima și prețuirea celor din jur, adică, va recurge la mască pentru a-și crea iluzia că este ceea ce ar vrea să fie.
d) Compensația consolatoare
Ca și compensația deviatoare, compensația consolatoare creează mai mult satisfacții fictive. André Berge constata că cel care se laudă, în general, nu e prea sigur pe sine însuși. El simte nevoia să își mențină echilibrul interior printr-o imagine măgulitoare privind propria-i persoană, ceea ce reprezintă întrucâtva o compensație a lipsei sale de încredere în sine, lipsă în urma căreia suferă.
Nevoia de demnitate personală, de prețuire și de apreciere din partea celorlalți, îi determină pe unii oameni să adopte roluri fictive, să recurgă la „teatrul” de compensație pentru a-și crea iluzia că, cel puțin in parte, dorința lor intimă a fost atinsă. Multe dintre aceste persoane nu cred, de obicei, în aceste false compensări, produse într-un plan pur imaginativ, dar recurg totuși, în mod deliberat la ele, din nevoia de a se fortifica și echilibra sufletește. A trăi pentru alții, prin alții, prin impresia și atitudinea lor, căci dacă ei te respectă și te consideră superior, atunci te simți așa, chiar dacă nu ești.

 

2 Comments .
Tags: alice, compensare, complex inferioritate, iliescu, incurajare, proces terapeutic, psiholog, psihoterapeut, puncte forte, puteri, sens, sentiment inferioritate, sentiment superioritate, stilul vietii, succes, supracompensare, tristete, valorizare .

Cum sa ne alegem un psihoterapeut bun?

Posted on 8 November 2012 by Psiholog Psihoterapeut- Alice Iliescu Posted in Articole .

 

Psiholog, Psihoterapeut Iliescu Alice

Psiholog, Psihoterapeut Iliescu Alice

In primul rand, de ce ne ducem la psiholog?

Motivele pot fi singulare sau multiple. Ne ducem atunci cand realizam ca avem o problema pe care n-o mai putem rezolva singuri. Sau, atunci cand dam crezare celor din jur ca avem o problema si ne recomanda sub o forma sau alta sa ne ducem sa „vorbim cu cineva” (in concluzie, ei nu stiu ce sfat sa ne mai dea). Daca ni s-a impus, nu uitati sa specificati acest lucru psihoterapeutului.

Pe cine aleg?

E de preferat sa alegeti un psihoterapeut care nu este fixat pe o singura metoda de terapie. Intrebati ce competente are!

Alegeti terapeutul cu care va simtiti in armonie, pe care sa-l puteti considera prieten, confesor, pentru ca ave?i de parcurs un drum lung impreuna. Moreau considera ca „persoana conteaza mai mult decat metoda”, deoarece daca nu simtiti o legatura empatica cu terapeutul nu va veti „deschide” sufletul, nu veti fi sinceri…

Daca nu veti fi sinceri cu terapeutul, nu pe el il veti minti, ci pe voi!

Pe de alta parte, daca pacientul nu vrea sa se faca bine sau nu este pregatit pentru ameliorare (sau vindecare), nu poate fi ajutat de catre terapeut; deducem ca pacientul trebuie sa fie intai motivat, apoi tratat.

Cu terapeutul se colaboreaza, deci, ganditi-va inainte de a deschide usa cabinetului daca sunteti dispusi la asa ceva. Priviti-l ca pe un PRIETEN. Povestea problemei dumneavoastra poate fi utila pentru amandoi, iar invatamintele si rezolvarea problemei poate fi utila si pentru altii!

Nu solicitati rezolvarea problemei instantaneu…

Si asta pentru simplul motiv ca nici problema dumneavoastra nu a aparut brusc! Psihologul nu este vreun zeu atotputernic!

Cititi, documentati-va, caci nu pe psiholog il veti ajuta, ci pe dumneavoastra!

Prima sedinta este definitorie – studiati ambientul cabinetului, daca puteti avea o relatie deschisa, prietenoasa cu terapeutul, metodele pe care le aplica (e bine sa stie cat mai multe), tarifele practicate.

Nu tarifele sau notorietatea sunt relevante, ci relatia de prietenie pe care o stabiliti sau nu cu terapeutul! Este posibil sa va faceti un prieten pentru toata viata!

ARTICOL preluat de pe “orangepen”, de psih. Ghe. Rotariu
Leave a comment .
Tags: alice, anxietate, bun, cuplu, depresie, despartire, despre, divort, dragostea, fericire, iliescu, Iliescu Alice, implinire, iubire, obsesie, personalitate, probleme, psihica, psiholog, psihoterapeut, relatie, sanatate, separare, terapeut, terapeutica, tristete .

Contact

Psiholog, Psihoterapeut Iliescu Alice

Calea Floreasca nr. 118, Sect.2

Telefon: 0735539328

Email: contact@psihoinsight.ro

Key Concepts and Insights

https://www.youtube.com/watch?v=0ag56H7mmak

FB Like

Calendar

January 2021
M T W T F S S
« Oct    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

“Mai important decât ceea ce ai, este ce faci cu ceea ce ai” Alfred Adler

“Mai important decât ceea ce ai, este ce faci cu ceea ce ai” Alfred Adler

Trauma and Grief in the Covid 19 pandemic

https://www.youtube.com/watch?v=b7U-bQ4f6Zo&fbclid=IwAR2eyvwYA2SsHCaaRW9QJnGmuwTW6n2q-Q-i5Mt1HuL5mSDcg9NUqkD9R3c

Articole recente

  • Cei patru călăreți ai Apocalipsei, predictori ai despărțirii
  • Tacerea, unealta de tortura narcisica

Categorii

  • Articole
  • Confidentialitate
  • Biblioteca Online
  • Teste Psihologice

Meniu

  • Home
  • Despre Mine
  • Servicii
    • Evaluare și Diagnostic Clinic
    • Psihoterapie si Consiliere
    • Dezvoltare Personala
  • Articole
  • Feedback
  • Contact

CyberChimps WordPress Themes

© PSIHOINSIGHT