Curajul
Rădăcina cuvântului curaj este cuvântul latin “cor” – care înseamnă inimă. În vremurile de demult, cuvântul curaj era definit altfel decât în epoca noastră. La origini, el însemna „a spune deschis ce ai pe inimă”. De-a lungul timpului această definiție s-a schimbat, iar la ora actuală curajul a ajuns sinonim cu cuvântul eroic. Eroii sunt importanți și orice societate are nevoie de ei, dar partea proastă este că oamenii au uitat de definiția autentică a curajului, care înseamnă să fii deschis și să spui cine ești cu adevărat, ce simți și prin ce experiențe treci (bune și rele deopotrivă). Eroismul înseamnă de multe ori să îți riști viața. Curajul obișnuit nu se referă decât la riscul de a-ți asuma propria vulnerabilitate. În lumea modernă, acest lucru a ajuns să fie însă cu adevărat un act de mare curaj.
A-i spune altcuiva ce îți dorești de la el reprezintă unul din actele cele mai curajoase pe care le poți face în viață.
Compasiunea
Atunci când cultivăm compasiunea, noi ne raportăm la întreaga noastră experiență de viață: la suferințele pe care le-am trăit, la empatia noastră, dar și la cruzimea și teroarea pe care le-am experimentat. Acest lucru este firesc. Compasiunea nu reprezintă o relație între un vindecător și o persoană rănită, ci una între egali. Numai cunoscându-ne bine propriul întuneric interior putem noi să fim cu adevărat prezenți în fața întunericului din alte persoane. Compasiunea devine reală numai atunci când ne recunoaștem și împărtășim omenescul din noi.
Conectarea
Conectarea este: energia care există între oameni atunci când aceștia doresc să fie văzuți, auziți și prețuiți; atunci când dăruiesc și primesc fără judecăți critice; și atunci când obțin susținere și tărie dintr-o relație.
Cu cât suntem mai puternic conectați cu cineva din punct de vedere emoțional, cu atât mai mare este forța reciprocă ce se naște din relațiile noastre.
În lumea noastră înnebunită de tehnologie noi am ajuns să confundăm comunicarea cu conectarea. Faptul că suntem conectați la Internet nu înseamnă că suntem văzuți și auziți cu adevărat.
Foarte mulți oameni doresc să ne întindă o mână, dar noi nu suntem la fel de dispuși să solicităm ajutor, chiar dacă avem nevoie de el.
Atât timp cât nu ne deschidem suficient de tare pentru a primi cu inima deschisă, noi nu putem dărui cu inima deschisă. Atunci când atașăm judecățile noastre critice primirii de ajutor, noi le atașăm inclusiv oferirii de ajutor.
Dorința de a-ți spune povestea, de a împărtăși durerea altcuiva și de a rămâne conectat într-o manieră autentică în această lume deconectată nu este ceva ce putem face cu jumătate de inimă.
Practicarea curajului, compasiunii și conectării înseamnă să privim viața și oamenii din jurul nostru și să spunem: „Sunt alături de voi”.
Iubirea
Noi cultivăm iubirea atunci când îi permitem sinelui nostru cel mai vulnerabil și cel mai puternic să fie văzut și cunoscut, și atunci când onorăm conectarea spirituală ce derivă din această deschidere, prin încrederea, respectul, bunătatea și afecțiunea noastră.
Iubirea nu este ceva ce putem dărui sau primi. Ea este o calitate care poate fi exclusiv cultivată și amplificată, o conexiune între doi oameni care nu poate fi întreținută decât dacă fiecare dintre ei o cultivă în el însuși. Cu alte cuvinte, noi nu putem iubi pe altcineva decât atunci când ne iubim pe noi înșine (și direct proporțional cu iubirea pe care ne-o oferim). Rușinea, vinovăția, lipsa de respect, trădarea și refuzul afecțiunii distrug înseși rădăcinile din care crește iubirea. Iubirea nu poate supraviețui acestor răni decât dacă acestea sunt recunoscute ca atare, vindecate și nu foarte frecvente.
Apartenența (integrarea profundă)
Apartenența este dorința înnăscută a oamenilor de a face parte integrantă din ceva mai important decât ei. Dat fiind că această nevoie este primordială, noi încercăm de multe ori să ne-o satisfacem prin integrarea superficială (socială) într-un grup și prin căutarea aprobării celor din jur. În realitate, aceste mecanisme nu numai că nu se substituie apartenenței, dar de multe ori reprezintă chiar obstacole în calea acesteia. Dat fiind că apartenența reală nu se produce decât atunci când ne facem cunoscut sinele autentic și imperfect în fața lumii exterioare, simțul apartenenței noastre nu poate fi niciodată mai mare decât nivelul acceptării noastre de sine.
O concluzie definitivă: simțul profund al iubirii și apartenenței reprezintă o nevoie universală a tuturor oamenilor, bărbați, femei și copii deopotrivă. Noi suntem setați biologic, cognitiv, fizic și spiritual să iubim și să fim iubiți, și să ne integrăm (în sensul mai profund al apartenenței). Atunci când aceste nevoi nu sunt satisfăcute, noi nu putem funcționa la maxim (la unison cu potențialul nostru real). Ne prăbușim psihic. Devenim inerți. Ne doare. Îi rănim pe ceilalți. Ne îmbolnăvim. De bună seamă, există și alte cauze ale bolilor, inerției și durerii sufletești, dar una dintre cele mai sigure este absența iubirii și a apartenenței.
Practicarea iubirii de sine înseamnă să învățăm să avem încredere în noi înșine, să ne tratăm cu respect și să fim buni și afectuoși cu noi înșine.
Noi nu ne putem integra profund într-o comunitate decât atunci când ne punem pe tavă sinele cel mai autentic și când suntem acceptați așa cum suntem.
Dacă dorim să trăim și să iubim din toată inima, și dacă dorim să ne integrăm în această lume din perspectiva prețuirii de sine, noi trebuie să vorbim deschis despre obstacolele care se opun fericirii noastre, și în primul rând despre rușine, teamă și vulnerabilitate.
Rușinea
Rușinea este sentimentul incredibil de dureros sau experiența convingerii că avem un defect care ne face nedemni să fim iubiți și să ne integrăm profund într-o comunitate
Noi ne temem că oamenii nu ne vor mai plăcea dacă vor ști adevărul legat de noi, de trecutul nostru, de convingerile noastre, de dificultățile prin care trecem și – nu o să-ți vină să crezi – de momentele noastre de exaltare, în care simțim că plutim (uneori este la fel de greu să ne asumăm calitățile pozitive, nu doar defectele).
Poveștile legate de dificultățile prin care trecem nu sunt ușor de asumat, iar cei care încearcă să își creeze o imagine exterioară „corectă” nu mai sunt înclinați să spună vreodată adevărul. De aceea, rușinea îi iubește cel mai mult pe perfecționiști – pe care îi reduce la tăcere.
Rușinea este un sentiment care apare între oameni și care se vindecă între oameni. Dacă putem găsi pe cineva care și-a câștigat dreptul de a ne asculta povestea, trebuie neapărat să i-o spunem. Rușinea își pierde mult din putere atunci când este descrisă în cuvinte. Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne spunem povestea pentru a scăpa de rușine și trebuie să ne dezvoltăm o flexibilitate în fața rușinii pentru a ne spune povestea.
Nu orice om are dreptul de a ne auzi poveștile. Ascultarea lor reprezintă un privilegiu, iar înainte de a le împărtăși ar trebui să ne întrebăm: „Cine și-a câștigat dreptul de a-mi asculta povestea?”
Noi nu simțim nevoia ca toți oamenii din viața noastră să ne iubească, să ne accepte și să ne asculte poveștile, dar avem totuși nevoie de una sau de două persoane care să facă acest lucru.
Rușinea se referă la individualitatea noastră, iar vinovăția la comportamentul nostru.
Autenticitatea
Autenticitatea este practica zilnică a detașării de imaginea cu care credem că trebuie să ne identificăm și a acceptării adevărului nostru lăuntric.
Autenticitatea presupune o viață trăită și capacitatea de a iubi din toată inima – chiar dacă acest lucru ni se pare greu, chiar dacă ne luptăm cu rușinea și cu teama că nu suntem suficient de buni, și mai ales în momentele în care bucuria pe care o simțim este atât de intensă încât ne temem să ne deschidem plenar în fața ei.
Practicarea conștientă a autenticității în perioadele cele mai dificile din punct de vedere sufletesc invită în viața noastră grația, bucuria și recunoștința.
Dacă vrei să fii autentic nu este ușor. E. E. Cummings a scris: „A fi tu însuți într-o lume care face tot ce îi stă în puteri pentru a face din tine oricine altcineva decât tu însuți înseamnă a duce cea mai grea bătălie din viața unui om și a nu înceta niciodată să te lupți”. Într-adevăr, „să rămâi în planul autenticității” este una dintre cele mai curajoase bătălii pe care o poți duce vreodată.
Adevărul este că… autenticitatea nu reprezintă întotdeauna cea mai sigură opțiune. De multe ori, alegerea autenticității presupune asumarea riscului de a nu fi simpatizat de nimeni.
Avertisment: dacă vei renunța la autenticitatea ta în schimbul siguranței, riști să experimentezi următoarele simptome: anxietate, depresie, tulburări alimentare, dependență, furie, vinovăție, resentimente și o durere inexplicabilă. Pur și simplu nu merită să ne sacrificăm autenticitatea de dragul imaginii noastre în fața celorlalți oameni.
Atât timp cât scopul meu este autenticitatea și ceilalți nu mă plac, nu am nicio problemă, dar dacă scopul meu este să fiu plăcută și nu reușesc, atunci apar problemele.
Perfecționism
Oriunde există o formă de perfecționism, rușinea se află undeva pe-aproape. De fapt, rușinea este chiar punctul de origine al perfecționismului.
Perfecționismul nu este același lucru cu încercarea de a-ți atinge potențialul maxim. El nu are nimic de-a face cu creșterea personală și cu acumularea sănătoasă de realizări. Perfecționismul este convingerea că dacă vom trăi, vom arăta și vom acționa perfect, ne vom reduce sau vom evita complet vinovăția, judecățile critice și rușinea. Cu alte cuvinte, el este un scut. Perfecționismul este o armură ce cântărește 20 de tone pe care o purtăm convinși că ne va apăra, dar care în realitate ne împiedică să ne luăm zborul.
Perfecționismul nu este auto-îmbunătățire. În esența, lui, el este o încercare de a obține aprobare și acceptarea celor din jur. Majoritatea perfecționiștilor sunt educați de mici să fie lăudați pentru performanțele și realizările lor (note, bune maniere, respectarea regulilor, pentru a fi pe placul celorlalți, înfățișare, sport, etc.). De-a lungul drumului, ei au adoptat convingerea periculoasă că: „Eu sunt ceea ce realizez și valoarea mea depinde de cât de bine fac ceea ce fac. Trebuie să: fiu pe placul celorlalți, să fac performanță, să fiu perfect”.
Efortul sănătos de a realiza este focalizat pe sine: cum mă pot îmbunătăți? Perfecționismul este focalizat asupra celorlalți: ce vor crede ei?
Perfecționismul este un sistem de convingeri autodistructiv și care dă dependență, centrat în jurul următoarei idei: „Dacă arăt, trăiesc și acționez perfect, voi putea evita sau minimaliza dureroasele sentimente ale rușinii, judecăților critice și vinovăției”.
Perfecționismul este autodistructiv pentru simplul motiv că perfecțiunea nu există. Ea este și rămâne de-a pururi un scop de neatins. În plus, perfecționismul ține de percepție – noi dorim să fim percepuți ca fiind perfecți. El este de neatins pentru că nimeni nu poate controla percepțiile, indiferent cât de mult timp și cât de multă energie ar investi în acest proces.
Rușinea, judecata critică și vinovăția (inclusiv teama de aceste sentimente) sunt realități ale experienței umane. Perfecționismul nu face decât să amplifice șansele de a experimenta aceste emoții dureroase și conduce adeseori la autoînvinovățire: „Este vina mea. Mă simt astfel pentru că nu sunt suficient de bun”.
Compasiunea față de sine
Bunătatea față de sine: înseamnă să dăm dovadă de înțelegere și căldură sufletească față de noi înșine atunci când suferim, când avem un eșec sau când ne simțim incomod, în loc să ne ignorăm durerea și să ne autoflagelăm cu criticile noastre dure.
Omenescul: recunoaște faptul că suferința și sentimentul de a fi nepotrivit fac parte integrantă din experiența umană. Cu alte cuvinte, ele sunt experiențe prin care trec toți oamenii, nu doar „noi”.
Atenția: trebuie focalizată asupra emoțiilor negative, astfel încât acestea să nu fie reprimate sau exagerate. Noi nu ne putem ignora durerea simțind în același timp compasiune față de ea. Atenția ne ajută să nu ne „identificăm excesiv” cu gândurile și cu sentimentele noastre, astfel încât să cădem pradă negativității.
Ori de câte ori suntem buni cu noi înșine, noi creăm un rezervor de compasiune din care se alimentează inclusiv alți oameni. Copiii noștri învață cum să manifeste acest sentiment privindu-ne pe noi, iar oamenii din jur se simt liberi să fie autentici și conectați.
Spiritualitatea
Spiritualitatea se referă la recunoașterea și înțelegerea faptului că noi suntem strâns conectați unii cu ceilalți datorită unei puteri mai presus decât noi. Conectarea noastră cu această putere și unii cu ceilalți este ancorată în iubire și în compasiune. Practicarea spiritualității conferă vieții o perspectivă superioară, semnificație și sens.
Bucuria
„Ce înseamnă să fii recunoscător și bucuros, dar nu și fericit?” Răspunsurile au fost de fiecare dată aceleași: fericirea este circumstanțială, iar bucuria este asociată cu spiritul și cu recunoștința.
Am aflat de asemenea că nici bucuria, nici fericirea nu sunt constante. Nimeni nu se simte tot timpul bucuros sau fericit. Ambele experiențe sunt efemere. Ele vin și pleacă. Fericirea este asociată cu situațiile exterioare și apare sau dispare odată cu acestea. Bucuria încolțește în inimă și depinde de cultivarea spiritului și recunoștinței noastre. Experiențele concrete asociate cu bucuria – acele sentimente intense de conectare spirituală profundă și de plăcere – ne deschid și ne fac vulnerabili.
Originile grecești ale cuvintelor fericire și bucurie capătă semnificații importante în zilele noastre. Cuvântul grecesc pentru fericire este Makarios și era folosit pentru a descrie eliberarea de grijile comune ale celor bogați sau orice persoană peste care a dat norocul, fie sub forma banilor, fie sub cea a sănătății recuperate brusc.
Cuvântul grecesc pentru bucurie, care este chairo. Vechii greci defineau chairo ca pe un „apogeu al ființei” și „o stare bună a sufletului”. Chairo este ceva ce nu poate fi găsit decât în comuniunea cu Dumnezeu și este întotdeauna însoțit de virtute și de înțelepciune. El nu este virtutea unui începător, ci o culme sau un apogeu. Grecii susțineau că opusul lui nu este tristețea, ci teama.
Luminițele intermitente reprezintă o metaforă perfectă pentru bucurie. Bucuria nu este o constantă, ci apare în anumite momente, de multe ori obișnuite. Uneori le ratăm pentru că ne dorim momente ieșite din comun. Alteori ne temem atât de tare de întuneric că nu ne mai îngăduim să ne bucurăm de lumină.
O viață trăită în bucurie nu înseamnă o revărsare continuă de bucurie. De altfel, mai devreme sau mai târziu aceasta ar ajunge să ni se pară insuportabilă.
Eu cred că o viață trăită în bucurie este alcătuită din momente de bucurie adunate pe firul încrederii, recunoștinței, inspirației și credinței.
Intuiția
Intuția nu este o modalitate singulară de cunoaștere, ci capacitatea noastră de a ne crea un spațiu pentru incertitudine și decizia noastră de a avea încredere în diferitele modalități prin care ne-am dezvoltat cunoașterea și perspectiva, inclusiv instinctul, experiența, credința și rațiunea.
„… intuiția este scufundarea sufletului în curentul universal al vieții, acolo unde toate poveștile oamenilor sunt conectate și unde putem cunoaște totul, căci totul este scris acolo.” (Alchimistul de Paulo Coelho)
Credința
Credința este un spațiu al misterului în care ne găsim curajul de a crede în ceea ce nu putem vedea și tăria de a ne elibera de teama noastră în fața incertitudinii.
„Opusul credinței nu este îndoiala, ci certitudinea.”
Liniștea
Liniștea nu se referă la focalizarea asupra unei stări de vid mental, ci la crearea unui luminiș mental, a unui spațiu eliberat de emoții în care să ne putem gândi, să putem simți, să visăm și să ne punem întrebări.
Dacă dorim să trăim din toată inima noi trebuie să învățăm în mod deliberat să cultivăm jocul și odihna, să renunțăm la epuizare ca la un simbol al statutului nostru social și la productivitate ca la o măsură a prețuirii de sine.
„Nu te întreba de ce are nevoie lumea. Întreabă-te ce te face să te simți viu și dă curs lucrului respectiv. Lumea are nevoie de oameni care se simt vii”.
Râsul, cântecul și dansul creează conexiuni emoționale și spirituale. Ele ne reamintesc de singurul lucru care contează cu adevărat atunci când ne dorim mângâiere, inspirație, o sărbătoare sau vindecare: faptul că nu suntem singuri.
Dansează ca și cum nu te-ar vedea nimeni. Cântă ca și cum nu te-ar asculta nimeni. Iubește ca și cum nu ai putea fi niciodată rănit și trăiește ca și cum te-ai afla în Paradis. (Mark Twain)
În mod incontestabil, un râs abdominal bun, cântatul cu toată gura și dansul ca și cum nu ne-ar vedea nimeni ne fac bine sufletului. Dar așa cum spuneam mai devreme, ele reprezintă inclusiv exerciții de vulnerabilitate. Există foarte mulți factori care declanșează rușinea din cauza vulnerabilității provocate de râs, cântec și dans. Lista include teama de a nu fi perceput ca ciudat, bizar, stupid, spastic, nepopular, necontrolat, imatur sau pur și simplu nerod. Pentru cei mai mulți dintre noi, această listă poate fi de-a dreptul înspăimântătoare. Demonii mentali au în permanență grijă ca expresia de sine să cedeze în favoarea protecției de sine.
● „Ce vor crede ceilalți oameni?”
● „Toată lumea se uită la tine – potolește-te!”
● „Arăți ridicol! Revino-ți!”
Indienii hopi au o zicală: „Cine ne privește dansând ne ascultă inima vorbind”. Știu că este nevoie de foarte mult curaj pentru a-i lăsa pe ceilalți să ne asculte inima vorbind, dar viața este prea prețioasă pentru a ne-o risipi pretinzând că suntem super- cool și perfect controlați în condițiile în care am putea râde, cânta și dansa.
Oricât de tare ne-am teme de schimbare, întrebarea la care trebuie să răspundem în ultimă instanță este: „Care este cel mai mare risc: să mă eliberez de dependența de ceea ce cred despre mine ceilalți oameni sau să mă eliberez de propriile mele sentimente, convingeri și identificări?”
Cine alege să trăiască și să iubească din toată inima sfidează practic la modul absolut cultura în care trăim.
(fragmente culese din cartea pe care am descărcat-o de pe:http://portalspiritual.com/carte-spirituala/e-book/e-book-dr-brene-brown-darurile-imperfectiunii/)