Fiecare dintre noi are cel puţin o nemulţumire vizavi de propria-i persoană.

– Avem cel puţin un element la faţă pe care am dori să îl schimbăm: tenul, nuanţa pielii, nasul, bărbia, culoarea ochilor, forma sprâncenelor, forma buzelor, atenuarea ridurilor, eliminarea unei aluniţe, etc.

– Avem părul prea des, prea rar, prea creţ, prea drept, de o culoare pe care vrem să o schimbăm.

– La corp nu suntem suficient de supli, de tonifiaţi, suntem prea graşi, prea slabi, prea înalţi ori prea scunzi. Forma gâtului, a pieptului, a sânilor, a abdomenului, a taliei, a mâinilor, a degetelor, a unghiilor, a picioarelor, a posteriorului sau a spatelui, ori mai multe la un loc „ar trebui” sau am vrea să fie altfel.

– Ca fel de a fi, parte din structura personalităţii, suntem prea timizi, prea tăcuţi, prea retraşi, prea vorbăreţi, prea naivi, prea buni, prea răi, prea introvertiţi, prea impulsivi, prea neîndemânatici, prea săraci, prea neajutoraţi, prea puţin realizaţi etc..

Suntem mereu „prea” în sensul nu de mai mult ci mai degrabă mai puţin, adică insuficient.

Sunt convinsă că fiecare dintre noi se regăseşte în cel puţin una din situaţiile de mai sus. Dacă suntem nemulţumiţi în limite normale şi fireşti, vom fi motivaţi spre schimbare şi spre evoluţie. Vom mânca mai sănătos, vom practica un sport, ne vom îngriji mai mult de corpul nostru, de ţinuta pe care o avem, vom parcurge programe de autocunoaştere şi dezvoltare personală.

Dacă suntem nemulţumiţi în prea mare măsură, tinzând spre perfecţiune, există o mare probabilitate ca acest lucru să devină o preocupare intensă, susţinută, până la obsesie care să ne încurce într-o oarecare măsură în una sau mai multe din sarcinile vieţii: realția cu şcoala/profesia, relația cu prietenii și familia de origine și relația de cuplu. Perfecţiunea există doar ideal şi nu avem cum s-o atingem, deşi tindem mereu spre ea.

Uneori reuşim să schimbăm lucrurile pe care ni le-am propus şi ne simţim mai bine, iar alteori chiar dacă reuşim să schimbăm tot ceea ce nu ne place la înfăţişarea noastră, nemulţumirea dăinuie adesea şi izvorăşte dinlăuntrul propriei fiinţe.

Aceste nemulţumiri ţin de imaginea de sine şi de stima de sine care, la copil, începe să se construiască încă de la vârsta de 18 luni. Imaginea de sine este modul în care fiecare persoană se percepe din punct de vedere fizic, cognitiv, emoțional, social și spiritual.

Stima de sine este modul în care ne evaluăm în raport cu propriile așteptări și cu ceilalți. Adesea realizăm acest lucru prin comparaţie, iar când comparaţia iese pe uşa sufletului nostru, nefericirea şi sentimentul de inferioritate intră în casa sufletului nostru. Sentimentul de inferioritate ce aduce cu el nefericirea este dat de discrepanța între cine și cum sunt eu și cine și cum aș vrea să fiu (idealul de sine).

Cu cât discrepanța este mai mare, cu atât mă simt mai rău, mai inadecvat cu mine, cu atât sentimentele de inferioritate sunt mai puternice (iar când sunt multe şi intense, apare complexul de inferioritate). Această stare de ”cum mă simt cu mine” influențează evident cele trei sarcini ale vieții: relația cu profesia, relația cu prietenii și familia de origine, și relația de cuplu.

Este foarte clar de ce ţin aceste nemulţumiri. Însă te-ai întrebat vreodată cum ţi s-au format aceste nemulţumiri care îţi consumă timp, care îţi schimbă dispoziţia şi care par să îţi aducă nefericirea şi implicit neîmplinirea?

Ei bine, sunt mai multe cauze, majoritatea având substratul în copilăria fiecărei persoane:

– modelul unei fiinţe foarte apropiate şi extrem de semnificative din copilăria noastră, care îşi exprima vădit nemulţumirea vizavi de propria-i persoană;

– comparaţia pe care cei apropiaţi, în speţă părinţii, o făceau adesea între noi şi alţi copii care erau mai frumosi, mai ascultători, vorbeau mai respectuos, îşi ajutau părinţii, se comportau mai frumos, erau mai sociabili, mai descurcăreţi, mai curajoşi, învăţau mai bine, erau mai pedanţi, în fine-, copii care reuşeau să facă lucrurile în alt mod şi cu siguranţă mult mai bine decât noi, în opinia adulţilor;
– etichetările din partea celor apropiaţi: „Este timid”, „Este mai retras”, etc. Iar copiii cred tot ce le spun adulții, dacă li se spune că sunt proști sau incapabili, aceștia vor eșua, dacă li se spune că sunt timizi, vor deveni aşa;

– descurajările (nu face, că încă ești mic și nu-ți va ieși, sau vei strica lucrurile), care frâng aripile curajului nativ al copilului şi dorinţei sale de-a contribui;

– criticile constante (evidențierea greșelilor, a aspectelor negative) care demotivează implicarea şi stimulează retragerea din sarcinile vieţii („Dacă tot nu fac bine, mai bine nu mai fac sau nu mai fac deloc”);

– răsfățul și supraprotejarea care nu-i permit copilului să facă lucruri pentru sine și-i interzic experiențe prin care să poată contribui și conștientiza calitățile și forțele pe care le deţine. Neavând aceste experiențe, nu simte utilitatea lui, capabilitatea și nici apartenența la grupul familiei din care face parte.

Acestea reprezintă cele mai frecvente cauze care stau la baza formării unei stime de sine negative, ce generează permanent nemulţumiri. Ele reprezintă poverile pe care le porţi în permanenţă cu tine, în călătoria spre devenirea ta. Însă te-ai întrebat vreodată cum şi începând de când te vei debarasa de aceste poveri, pentru a te simţi mai liber/ă?

Orice schimbare a credinţelor limitative este posibilă, în timp. Dacă sunt convingeri formate în copilărie, ele pot fi schimbate cu succes în cadrul psihoterapiei, prin implicarea ta, în măsura în care alegi să te implici şi prin ceea ce-ţi pune la dispoziţie psihoterapeutul.

”Nefericirea nu vine din lipsă, ci din comparație”, spunea Alfred Adler. Dar noi nu am venit pe lume cu scopul de a ne compara. Însă adesea, încă din copilăria noastră, am învăţat să facem acest lucru, în încercarea de a ne încadra în tiparele impuse de alţii, crezând că ele sunt cele mai bune, perfecte chiar, şi că doar dacă ne mulăm pe acele tipare suntem valoroşi şi semnificăm ceva. În realitate, noi suntem mult mai frumoşi, mai valoroşi şi mai minunaţi decât am fost lăsaţi să credem. Este necesar să ne descoperim propria valoare, punctele tari şi slabe văzute prin prisma propriei personalităţi şi să avem curajul de a fi imperfecţi.

Să avem curajul de a schimba ceea ce se poate, de a accepta ceea ce nu se poate, de a ne implica în activităţi care ne fac să ne simţim împliniţi, de a face alegeri asumate pentru a avea o viaţă frumoasă, astfel încât să iubim viaţa şi pe noi înşine. Şi când vom realiza aceste lucruri, ne vom compara mai puţin sau deloc cu ceilalţi şi vom aprecia mai mult ceea ce ne-a fost dat şi ceea ce am realizat în călătoria spre devenirea noastră. Aceasta este parte din fericirea noastră, a fiecăruia, a mea, a ta: să te iubeşti pe tine însuţi/însăţi, fizic, emoţional, spiritual şi mental, pentru că atunci când te accepţi şi îţi iubeşti propria individualitate, vei înţelege, vei accepta şi vei fi capabil să-ţi iubeşti şi aproapele ca pe tine însuţi/însăţi.