Tag Archives: alice

 „Ghid practic” pentru a fi un bun profesionist (I)si (II)

Posted on by Posted in Articole .

 „Ghid practic” pentru a fi un bun profesionist (I)

 

DESPRE PSIHOLOG ALICE ILIESCU

Psiholog, Psihoterapeut Iliescu Alice

(…) Sugestiile sunt valabile atât pentru cei care intenționează să urmeze o carieră, cât și pentru cei care se consideră deja profesioniști. În acest articol voi avea în vedere mai ales cei aflați la început de carieră ( studenții).

  • Gândește-te la ce vrei să faci și dacă îți place. Carierele sunt diverse, unele sună bine în teorie, însă în practică s-ar putea să nu fie atât de apreciate. Gândește-te că dacă îți alegi o meserie, o vei practica întreaga viață. Pentru a ajunge bun, nu este suficient să știi, trebuie să-ți și placă. De decizia pe care o iei acum va depinde viitorul tău.
  • Informează-te și vezi dacă ai aptitudini. O meserie poate avea un titlu frumos, interesant, însă nu este suficient. Vezi ce presupune acea meserie. De exemplu, psihologia nu înseamnă că înveți telepatie sau să vindeci oameni cu pase energetice. Ea se referă la cu totul altceva. La fel cum cibernetica sau robotica nu înseamnă că ajungi să-l construiești pe Darth Vader. Vezi ce înseamnă exact meseria pentru care optezi, eventual discută cu persoane care deja o practică, mergi la niște cursuri la universitate pentru a avea o imagine generală. În același timp, vezi dacă ești potrivit pentru acea meserie. Cere-i psihologului școlar să-ți facă o evaluare aptitudinală și să-ți spună ce înclinații ai, care sunt drumurile pe care ar fi bine să le urmezi. Dacă ești olimpic la matematică, este puțin probabil să ai o carieră strălucită în istorie. Dacă nu reușești să faci câteva adunări decât folosind degetele, atunci e mai bine să renunți la visul tău de a deveni inginer auto. Nu toți oamenii pot să facă o anumită meserie. Informează-te și evaluează-te înainte de a constata că facultatea aleasă nu ți se potrivește. Nu am să înțeleg niciodată oamenii care au 3-4 facultăți. La câte lucruri se pricep acești oameni?! O a doua facultate pot să accept. Din greșeală ajungi să constați că prima facultate nu ți-e de folos și decizi să-ți schimbi cariera. E în regulă dacă o faci din timp. De la a treia încolo eu nu pot înțelege. Dacă veți merge în Statele Unite sau în Germania și veți spune că aveți 3 facultăți, șansele de a vă găsi un job sunt aproape nule. De ce? Vă las pe dumneavoastră să găsiți răspunsul.
  • Încearcă să vezi ce te atrage în facultate. Orice disciplină științifică are mai multe ramuri. Nu poți spune că îți place psihologia în general, tu fiind student sau profesionist în psihologie. Acesta este un răspuns de diletant. Nu poți fi bun în psihologie din simplul motiv că este prea vastă. Poate însă să-ți placă psihoterapia, domeniul organizațional, militar sau cercetarea științifică. Așadar, în timpul facultății vezi ce-ți place. Facultatea are rolul de a-ți prezenta mai multe domenii. Este decizia ta spre ce te îndrepți, dar odată ce ai înțeles că asta ți se potrivește, concentrează-te pe felia ta. Dacă termini facultatea cu 10, bravo ție, dar asta nu înseamnă că ești bun în ceva. Încearcă, în perioada studiilor, să citești cât mai mult și să capeți experiență în domeniul care te atrage. Crede-mă, nu vei mai avea niciodată atâta timp la dispoziție să te pregătești.
  • Încearcă să capeți experiență. Pe timpul studiilor vezi unde ai putea pune în practică ceea ce îți place. Caută ONG-uri, firme, alte organizații, ia legătura cu ei și spune-le ce vrei să faci. Ai să fii surprins cât de mulți vor accepta să te primească. Nu aștepta ca facultatea să-ți pună la dispoziție practică formală. E datoria ta să cauți. Încearcă să te remarci, să-ți expui ideile, să lupți pentru ele. Nu-ți fie frică de greșeală. La început este absolut normal să greșești, să nu știi. Întreabă, află, fii curios, reevaluează-ți teoriile și concepțiile. Așa vei putea dobândi o bogată experiență chiar în perioada formării tale și îți vei face o carte de vizită impresionantă. De tine depinde.
  • Studiază individual. Profesorii îți pot recomanda o bibliografie, însă nu te rezuma la ea. Descoperă singur, caută și citește, eventual spune-le și profesorilor tăi dacă ai găsit ceva nou (ei bine, doar celor cu suficientă deschidere pentru că există unii care se cred Dumnezei pe domeniul lor și consideră că le știu pe toate). În opinia mea, universitatea este o Agora. Profesorul învață de la studenți și invers. Nu te rezuma la cursuri. Acestea reprezintă minimum de informație furnizată. Adevărata competență derivă din studiul individual. Nu uita că ești singurul responsabil de succesul sau eșecul tău în viață.
  • Fă-ți singur licența. Știu că acum este la modă publicarea de către profesor a unei liste cu lucrări de licență urmată de înscrierea studentului la o anumită temă. Eu cred că ar trebui să fie exact invers. În anul terminal, studentul ar trebui să știe suficient de bine ce vrea de la profesia sa. Așadar, acesta ar trebui să propună o temă de licență unui profesor din domeniu, să vină cu un plan, cu o viziune proprie. Nu uita că lucrarea de licență te reprezintă. Este, poate, prima ta creație științifică, primul tău pas în recunoașterea ca profesionist. Este prima ta șansă să scoți un articol științific, să te cunoască lumea. Nu-ți bate joc de ea. O lucrare copiată sau făcută de alții nu te va ajuta cu nimic în carieră, din contră. Degeaba ai obținut nota maximă dacă profesional ești bâtă. Crede-mă, nu vei putea păcăli mult timp pe nimeni. Singurul care va avea de pierdut vei fi chiar tu.
  • Pune-ți întrebări, gândește, fii critic. Nu lua nimic ca adevăr absolut. Cuvintele tale de bază trebuie să fie „De ce?” Orice informație nouă trebuie să o treci prin filtrul gândirii tale critice. Nu memora cursurile că asta nu-ți va folosi la nimic. Extrage informațiile, pune-ți întrebări, află de ce unii au gândit într-un fel și alții în alt fel, formează-ți un univers propriu de cunoaștere. Asta te va ajuta în viitor să ai propriile tale idei, propriile tale teorii, prin urmare îți vei păstra independența profesională și nu vei mai fi intimidat de nimeni, indiferent ce funcții are. Nu uita că informația înseamnă putere, un om informat și care gândește singur este un om puternic, cu coloană. Învață să fii independent, vertical, să ții la părerile tale proprii, să le poți susține cu argumente.

 

Cam acestea ar fi regulile minimale pentru a debuta cu dreptul în profesie. De cele mai multe ori, terminând o facultate și/sau un masterat nu înseamnă că ești profesionist. Ești doar absolvent, ai idee cu ce se mănâncă domeniul, știi câteva lucruri. Dacă ai fost serios și dacă îți place profesia, ai mari șanse să devii unul dintre cei buni. Este momentul să urmezi pașii către o carieră de succes. Dar despre aceștia voi scrie în cea de-a doua parte a articolului.

„Ghid practic” pentru a fi un bun profesionist (II)

.

Dacă am terminat cu formarea (în realitate nu terminăm niciodată), este momentul să începem activități productive, să devenim profesioniști. Iată câteva sugestii în acest sens:

Despre Psiholog Alice Iliescu

Psiholog, Psihoterapeut Iliescu Alice

Să nu crezi niciodată că le știi pe toate. Indiferent de nivelul la care ești, trebuie să știi că mai ai încă enorm de învățat. Doar cel care știe prea puțin consideră că este foarte bine pregătit. În domeniul meu, pe măsură ce găsesc lucruri noi, realizez cât de puțin știu de fapt. Orice am face, trebuie să acceptăm faptul că nu ne ajunge o viață pentru a le ști pe toate. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne perfecționăm, să tindem cât mai sus pe scara profesională. Trebuie să înțelegem că oamenii sunt foarte diferiți. Unii progresează mai lent, alții mai repede. Toți ar trebui să devoalăm cât mai mult din potențialul nostru.

  • Să-ți alegi domeniul care îți place. Poti face performanță doar dacă îți place ceea ce faci. Nu cunosc niciun caz în care cineva performant să-și urască meseria. Cel mult mediocri. Vezi spre ce ești înclinat și construiește-ți cariera pe acel domeniu, chiar dacă unii încearcă să te descurajeze. Dacă te trezești că s-a făcut noapte iar tu încă ești preocupat de o problemă, dacă abia aștepți să se facă dimineața ca să reiei o anumită chestiune, dacă încerci să cauți cu disperare infromații dintr-un domeniu, atunci ești pe calea cea bună. Continuă! Nu există profesii „bune” și profesii „mai puțin bune” ci doar profesioniști și diletanți. Dacă îți place să bați cuie, bate-le la mare artă și încearcă să fii cel mai bun în bătut cuie. Vei câștiga notorietate și bani.
  • Refuză să rămâi mediocru. Compară-te cu cei mai buni din lume. Faptul că oamenii de pe scara blocului te consideră genial nu-ți este de prea mare folos. Încearcă să vezi cum te consideră elita mondială sau cel puțin vezi ce fac ei. Întreabă-te în permanență de ce ei pot și noi nu. Vezi ce anume te diferențiază, ce obstacole ai și, mai ales, cum le poți depăși. Încearcă să le depășești, caută permanent. Nu te jena să trimiți mesaje somităților. Ai să fii surprins de faptul că aceștia îți răspund și încă repede. Poți lega un dialog și îi poți determina să te învețe, să-ți explice, să te evalueze. Tot ceea ce-ți trebuie este perseverență și seriozitate. Dacă ideile tale sunt bune și realiste, fii sigur că vor fi apreciate și vei beneficia de tot sprijinul din lume.
  • Nu alerga după bani. Știu, partea financiară este extrem de importantă în zilele noastre. Nu spun să faci ceva gratuit, evident! Dar atunci când îți faci meseria, fă-o ca și când ai face-o pentru tine, ca și când nu ai avea nevoie de nimic. Dacă tu ești mulțumit de cum a ieșit, fii sigur că și alții te vor aprecia. Notorietatea și banii serioși vin mai târziu, nu forța lucrurile, nu fi lacom.
  • Nu cheltui bani și energie pe prostii. Alege-ți cu atenție instrumentele pe care le folosești, cărțile pe care le citești, revistele la care te abonezi. Vezi dacă toate acestea îți sunt cu adevărat utile, te ajută să te perfecționezi, să progresezi, să fii cel mai bun. Faptul că ai o bibliotecă imensă dar cărțile sunt încă în țiplă nu poate impresiona decât maneliștii. Cu cât cărțile sunt mai uzate, cu atât există posibilitatea ca persoana respectivă să fie un adevărat expert.
  • Nu alerga după diplome, credite sau titluri. Ție personal nu-ți vor folosi la nimic, ba îți pot face chiar rău. Alege-ți cursurile care ți se potrivesc, cere informații precise, utile, valoroase pentru tine și evoluția ta. Nu ai timp de pierdut. Nu poți asculta de zeci de ori aceeași prelegere doar pentru a acumula credite. Fiecare credit acumulat trebuie să fie acoperit de informații noi, deprinderi noi, să reprezinte pentru tine un câștig. Altminteri nu numai că e un timp pierdut, dar îți va face și rău deoarece îți alimentează orgoliul și impresia că ai devenit mai bun.
  • Vorbește doar când ai ceva de spus. Participă la conferințe, ascultă-i pe alții, poți interveni dacă vrei. Dacă această manifestare ți se pare sterilă pentru evoluția ta, nu mai pierde timpul degeaba. Atunci când comunici tu ceva, asigură-te că ai ce spune. Nu veni cu lucruri banale doar pentru a te da important și pentru a acumula niște credite. Prezintă cu pasiune, accentuează noutatea, captivează auditoriu. Dacă la sfârșit nu te întreabă nimeni nimic, înseamnă că mai ai de exersat (știu asta din proprie experiență urmărind „avalanșa” de comentarii pe care le lăsați. După cum vedeți, eu exersez încă).
  • Nu accepta să ți se spună prostii și ia atitudine atunci când nu ești de acord. Gândește critic și nu te lăsa impresionat de titluri sau poziții. Sunt destule cazuri în care titlul nu are nicio acoperire în cunoștințe. Ia atitudine atunci când auzi aberații, adu argumente logice, raționale, științifice. Susține-ți punctul de vedere și nu te lăsa călcat în picioare. Atunci când ești stăpân pe situație, când știi, nu-ți va fi greu să pui la punct diletanții. Le vei face și lor un serviciu obligându-i să se documenteze. În plus, exemplul tău ar putea fi urmat și de alții. Fii demn, profesionist și sigur pe tine. În definitiv asta așteaptă lumea de la un adevărat specialist.
  • Nu te băga acolo unde nu te pricepi. Majoritatea științelor sunt complexe. Poate ai impresia că ești psiholog. În realitate poți fi cel mult un bun psihoterapeut, un bun psiholog organizațional sau bun în cercetare. Nu le poți avea pe toate. Dacă vei încerca să fii psiholog riști să faci o varză din meseria ta și, mai devreme sau mai târziu, te vei lamenta că nu ești înțeles, că nu ai respect, că nu te apreciază lumea la justa ta valoare. Atunci ar fi bine să privești în interiorul tău și să te întrebi: „Oare ce ofer eu lumii atât de bine încât să merit respect și considerație din partea lor?” Găsind răspunsul la această întrebare vei găsi și calea ta profesională. Dacă te confrunți cu o situație pe care nu o poți perfect gestiona, e mai bine să transferi cazul sau să apelezi la un profesionist din acel domeniu. Asemenea gesturi te vor onora. Cum nu poate un oftalmolog să facă operații pe creier, chiar dacă este și el medic, așa nici un specialist în psihologie educațională nu poate face psihoterapie. Chiar dacă e psiholog.
  • Acceptă atunci când greșești sau când nu știi. Indiferent cât de bun ai fi, se întâmplă să faci greșeli. Vor fi lucruri pe care nu le cunoști. Nu persista în eroare. Cedează în fața argumentelor, recunoaște că te-ai înșelat, învață din experiența altora. Indiferent de nivelul la care te afli, poate oricând să existe cineva care să știe un lucru pe care tu nu-l cunoști. Ascultă-l și învață. Am trăit experiențe din care am aflat lucruri noi chiar de la studenții mei. Pot spune că au fost cele mai fericite momente din cariera mea. Ce poate fi mai plăcut pentru un dascăl decât să fie învățat de elevul său?
  • Asociază-te cu oameni de calitate. Lumea profesioniștilor este plină de orgolii. Nu în sensul negativ al termenului. Oamenii de știință se contrazic permanent, nu din cauză că au ceva unii cu alții ci din dorința de a-și susține ideile și de a afla, pe cât posibil, adevărul. Nu vă fie teamă să intrați în polemică. Susțineți-vă ideile, credeți în ele, argumentați-le. Propuneți-vă obiective realiste și atingeți-le. Nu vă îmbătați însă cu apă rece. Uneori perseverența într-o idee proastă vă poate aduce deservicii. Așa că, cedați atunci când argumentele sunt clar împotriva dumneavoastră, oricât de dureros ar fi acest lucru. În schimb, nu tolerați prostia și nu intrați în polemici și discuții cu proștii sau cu cei rău intenționați. Nu uitați că, spre deosebire de dumneavoastră, proștii au creierul odihnit. Riscați să începeți un război pe care-l veți pierde inevitabil deoarece proștii și incompetenții nu ascultă de logică, ci doar de propria lor prostie. Dacă întâlniți așa ceva (și sunt sigur că ați întâlnit până acum) încercați să explicați. Vă veți prinde imediat dacă aveți de a face cu cineva neinformat, rău intenționat sau prost. În cele două cazuri din urmă renunțați că nu aveți nicio șansă.

 

În linii mari, iubiți-vă meseria și nu o trădați. Veți constata că nici ea nu vă va trăda și vă va aduce satisfacții. Aveți răbdare, tindeți spre a fi cel mai bun și respectați-vă pe dumneavoastră pentru a fi respectat de alții.

 

Remember

by Cristian Opariuc- Dan

Pe muzică barocă, neuronii capătă un ritm specific geniilor

Posted on by Posted in Articole .

 

Prof. dr. psih. Iamandescu: „Pe muzică barocă, neuronii capătă un ritm specific geniilor“  
Preferinta pentru muzica de calitate nu tine cont doar de educatie, ci mai ales de inteligenta, iar ascultarea muzicii are aproape numai efecte benefice. Profesorul Iamandescu a realizat primele studii de muzicoterapie din Romania, in cadrul catedrei de Psihologie Medicala si Psihosomatica a UMF „Carol Davila“ din Bucuresti.
Este adevarat ca muzica ne poate face sa simtim mai putin durerea?
Muzica joaca un rol mult mai important decat am putea crede. in Antichitate se mergea chiar pana la folosirea flautului in dreptul zonei afectate de lumbago. Dincolo de asta, muzica si-a dovedit posibilitati terapeutice in plan psihologic si somatic. De exemplu, efectul antalgic, de combatere a durerii, a fost evidentiat intr-un mod spectaculos la femeile care faceau chiuretaj uterin. Cele care au ascultat numai muzica au simtit mai putin durerea decat cele care au luat calmante. Muzica se utilizeaza foarte mult in ginecologie, acum si in chirurgie.
Ati studiat efectele muzicii asupra organismului si ati scris un tratat de muzicoterapie in acest sens.
Am scris primul tratat de muzicoterapie receptiva, iar peste o saptamana-doua va aparea o noua editie a acestui tratat, care a fost imbunatatit prin contributia a noua personalitati din domeniul muzicoterapiei internationale. Aceste personalitati m-au ajutat sa largesc cadrul acestei abordari si sa incerc sa introduc muzicoterapia la noi in tara ca specialitate muzicala, lucru care este pe cale sa se realizeze si cu ajutorul cadrelor didactice de la Universitatea de Muzica din Bucuresti si al mai multor psihologi. Numai ca este un domeniu foarte pretentios, care cere cel putin trei ani de formare si acum este o tatonare in aceasta directie. Cartea despre care va vorbesc se adreseaza in primul rand melomanilor.
Este eficienta orice melodie care ne place sau gusturile se discuta?

Orice muzica este eficienta, in mod sigur, dar s-a dovedit ca piesele din repertoriul clasic si romantic activeaza cel mai mult creierul. Chiar daca exista asa-numita muzica preferata (unul vrea romante, unul vrea rock), exista tomografia cu emisie de pozitroni care arata cum muzica lui Mozart activeaza 99%-100% din scoarta cerebrala. Si, in general, muzica simfonica si de

camera

activeaza creierul in proportie de 90%, spre deosebire de muzica usoara sau tangoul, de exemplu, care activeaza creierul in proportie de 50%.

Mai mult, nicio muzica nu poate depasi pragul pe care il atinge muzica baroca, de exemplu, ale carei unde sonore au frecvente care se inscriu in zona de activare optima a activitatii cerebrale. Daca ascultam muzica baroca, neuronii capata un ritm de activitate ciclica intre 8 si 12 cicli pe secunda, ceea ce se intampla numai in cazul geniilor! Numai ca geniile il au permanent, in vreme ce omul care asculta muzica il are doar

cat

asculta muzica, dar este suficient, pentru ca imbunatateste memoria.

Inseamna ca ar trebui sa ascultam muzica in timp ce invatam?
Da, muzica in stil baroc in special, adica Bach, Telemann, Handel. O doctoranda a mea, psihologul Liliana Neagu, a dovedit ca persoanele care invata folosind acest fundal sonor obtin performante cu 40% mai mari la testele de memorie. Poate ca mai tarziu se va putea ca in salile de clasa sa se puna muzica in surdina ca fundal sonor, care sa nu distraga atentia, dar care sa favorizeze memoria.
In afara de stimularea memoriei, ce alte efecte mai are muzica? Si ce tipuri de muzica clasica sunt cele mai indicate?
Muzica baroca are efecte foarte bune, slava Domnului, si pentru relaxare, si pentru terapie, dar aici, sigur, ii putem include si pe Mozart, pe Beethoven, pe Wagner. De asemenea, efectul antalgic este mare si la muzica preferata. in studiile mele, am pus muzica pe care a vrut-o fiecare, chiar si muzica populara gen „Uhai, bade”. Si aceasta a avut efect antalgic. Dar am pus si muzica clasica si aceasta a avut mai mult succes! Stiu acest lucru pentru ca am avut un aparat care te ciupea si provoca durere, iar intensitatea senzatiei era inregistrata, aparatul spunea cat te doare. Eu va pot spune ca am avut Zona Zoster, cu dureri mari localizate la ureche, am crezut ca am otita. Am ascultat la casti „Amurgul zeilor” de Wagner – sase ore, de la ora doua la opt dimineata. Ma mai durea foarte putin cand am ajuns la medicul ORL-ist.
In alta ordine de idei, o cercetare recenta a colectivului nostru a demonstrat o scadere considerabila a glicemiei pe fondul auditiei muzicii clasice. Toate aceste cercetari nu au alt rol decat sa convinga marele public, dar si lumea medicala, de valoarea muzicoterapiei si sa pregateasca atmosfera in tara noastra pentru introducerea muzicoterapiei ca specialitate complexa, pe care trebuie sa o practice fie un muzicolog cu pregatire de psihologie, fie un psiholog cu educatie medicala, fie un medic care sa aiba o cultura muzicala deosebita si notiuni de psihologie.
Se spune ca plantele cresc mai bine, ca vacutele dau mai mult lapte pe muzica de Mozart. Este adevarat?
Da. Si nu numai Mozart, muzica clasica, muzica armonioasa. Pe de alta parte, ascultand un discurs al lui Hitler, plantele s-au chircit, s-au ofilit.
Difera impactul pe care il are muzica asupra noastra daca o ascultam in cadrul unui concert la Ateneu, de exemplu, sau acasa, la casti?
La un concert, efectul este maxim, deoarece sunt trei factori implicati: in primul rand, concentrarea este mult mai buna, te duci la concert ca sa asculti muzica. Pe de alta parte, este vorba de actiunea sunetelor asupra corpului, intregul corp este invaluit de aceste efluvii sonore la modul direct. Si apoi, conteaza caracterul emotiei colective. Este vorba de fenomenul de contagiune emotionala care potenteaza trairile. Si caracterul de eveniment pe care il are participarea la un concert este important.
Sunt artistii, in general, si persoanele care canta, in special, mai sanatosi, mai fericiti sau mai putin stresati decat ceilalti?
Aici este vorba despre muzicoterapia activa pe care eu nu am analizat-o, deoarece este mult mai putin la indemana oricui sa cante in casa, sa cante la un instrument chiar, poate cel mult sa cante intr-un cor. Nu sunt studii foarte exacte in acest sens, inca nu avem o statistica si in stiinta nu poti sa mergi numai pe impresii. Dar se pare ca muzicienii traiesc mai mult – cu unele exceptii regretabile, desigur. Uitati-va la marii zei, Herbert von Karajan, Arthur Rubinstein, la 94 de ani canta la pian, Pablo Casals. Muzica stimuleaza imunitatea, iar cine are o imunitate mai buna traieste mai mult. Cel putin din punctul acesta de vedere se poate spera. Dar ascultand muzica, efectele sunt cu siguranta benefice.
Sa revenim la gusturile muzicale.
Vreau sa retineti un lucru. Nu exista obstacol pentru a beneficia de efectele muzicii asa-zise grele. Nu este valabila ideea ca-ti trebuie neaparat o educatie muzicala. O educatie muzicala favorizeaza un contact mai usor cu aceasta muzica, dar oamenii care sunt foarte inteligenti apreciaza un astfel de gen indiferent de cultura lor muzicala. Dovada stau notele pe care ei le dau pieselor din repertoriul simfonic si de camera. Cele mai noi cercetari pe care le-am facut pe plan international sunt in domeniul muzicodiagnosticului, este un concept prin care reusesc sa imbogatesc examenul psihologic prin felul in care bolnavul descrie, pe baza impresiilor personale, ce ii sugereaza muzica pe care o asculta, fara sa stie cine este compozitorul sau cum se numeste piesa. O sa va dau un exemplu: o femeie de serviciu, cand a ascultat un fragment de Wagner, „Calatoria lui Siegfried pe Rin”, o muzica accesibila, frumoasa, a fost extrem de impresionata si a descris exact ce a vrut sa spuna Wagner, dar intr-o forma modificata, adaptata secolului: si-a amintit de o calatorie a ei nu cu luntrea, ci cu autobuzul, in care vedea locuri frumoase. I-am spus ca are un nivel de inteligenta ridicat si mi-a zis ca a fost buna la carte, dar n-a putut sa continue. insa copilul ei este olimpic! Deci avea gena aceasta, dar nu s-a putut realiza.
”Muzica lui Mozart activeaza aproape 100% din scoarta cerebrala.”
Ritmul trezeste instinctele, melodia emotiile, iar armonia inteligenta
Ce le transmiteti tinerilor care asculta muzica „suparata”, zgomotoasa?
Sa nu abandoneze o astfel de muzica, dar sa nu devina prizonierii ei, sa incerce si altceva. Sa o asculte la petreceri, mai ales muzica usoara de buna calitate, muzica de film. Si mai ales, sa cante ei insisi, intr-un cor, la un instrument. Ii dezvolta mult. Anihileaza efectul stresului si le finiseaza personalitatea. Ii face mai complecsi.
Dar manele?
Manelele, daca vreti, sunt foarte bune pentru exacerbarea instinctelor. Si am spus tot. Dar exacerbeaza si instinctul de agresivitate, nu doar pe cel sexual, care e bun. Muzica manelelor activeaza toate organele si aparatele „de la buric in jos”, ca sa zic asa, in timp ce muzica cealalta – „de la buric in sus”.
De ce se intampla asa?
Manelele inseamna in primul rand ritm, iar ritmul stimuleaza instinctele. Melodia stimuleaza afectivitatea, emotiile, le rafineaza, iar armonia sonoritatilor, orchestratia stimuleaza inteligenta. „Bolero”-ul lui Ravel, dupa parerea mea, este exemplul de muzica completa: are un ritm obsedant, este melodic si are o orchestratie care creste progresiv. Acesta este exemplul de muzica in care gasesti toate cele trei trasaturi.
Risca sa devina oarecum „autisti” cei care asculta muzica la casti in mijloacele de transport si in toate momentele in care vor sa evadeze?
Nu inseamna ca muzica ii face autisti, ci ca aceia care au aceasta inclinatie spre introversie se izoleaza cu ajutorul muzicii. Unii evadeaza si pe calculator. Si eu zic ca in lumea muzicii e mai bine decat in cea a calculatorului. Iar muzica poate fi un ecran foarte folositor pentru studiu, dupa cum spuneam. Revenind insa la casti, atentie la riscul hipoacuziei! in Germania, o treime din tineri sunt hipoacuzici, iar Germania nu este o tara din lumea a treia, ca noi.
Aveti un compozitor preferat?
imi place foarte mult Haydn. Mi se pare un rezervor de optimism extraordinar, o baterie care te incarca. Preferintele acestea sunt insa si in functie de starea de spirit si de activitatea pe care o faci. Sigur, si Mozart, si Bach, si Wagner. Beethoven ramane insa Beethoven. Reprezinta omul cu toate dimensiunile lui, cu toate calitatile si cu toate defectele lui. Pe langa el, toti ceilalti sunt ingeri. Iar Bach este… cum sa zic. Bach este infinitul.
”O educatie muzicala favorizeaza un contact mai usor cu muzica grea, dar oamenii care sunt foarte inteligenti apreciaza acest gen indiferent de cultura lor muzicala.”
”Manelele exacerbeaza instinctele. Activeaza toate organele si aparatele «de la buric in jos», ca sa zic asa, in timp ce muzica cealalta actioneaza «de la buric in sus». ”
Una din doua
– Instrument sau voce? Ce preferati sa ascultati? Instrument. Dar si opera sau liedul.
– Muzica clasica sau ambientala? Care ne relaxeaza mai bine? Muzica clasica (pe cei inteligenti!).
– Concert in sala sau la casti? Ambele, cu preferinta pentru concertul in sala.
– Beethoven sau Mozart? Care compozitor ne ajuta sa ne concentram mai bine? Bach (rade). Poate si Mozart.
Click and listen Baroque Music
Sursa: http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=2694

 

Complexul de inferioritate și compensarea sa

Posted on by Posted in Articole .

Sentimentul sau complexul de inferioritate și compensarea sa

Atât conceptul de sentiment, sau mai grav, complex de inferioritate, cât și cel de compensare, își au originea în teoriile lui Alfred Adler, psiholog austriac care a trăit în perioada1870 – 1937.
Complexul de inferioritate este evoluția negativă de la sentimentul de inferioritate spre un sentiment acut de inferioritate.
Pentru Adler, sentimentul de inferioritate și corelatul său, aspirația spre autoafirmare, reprezintă două din formele de bază sub care poate să apară sentimentul valorii proprii. Prima formă este caracteristică, în general, vârstei copilăriei, când mica ființă umană constată cu durere cât de puțin pregătită este, în comparație cu adulții, să răspundă adecvat cerințelor complexe ale mediului social. Acest sentiment poate fi accentuat de o constituție fizică anormală (o infirmitate), de o situație economică și socială precară, de o educație deficitară, etc.
În înțelesul acordat de Adler, complexul de inferioritate este un efect fatal al unei comparații, este un simptom maladiv, un semn de tulburare a tendinței normale de autovalorificare.
Depășirea sentimentului de inferioritate se realizează frecvent prin mecanismul compensării. Fenomenul compensării, ca proces de contrabalansare a unei deficiențe, insatisfacții sau nerealizări, a fost generalizat de Adler pentru întreaga dezvoltare psihică a persoanei. În opinia sa, compensarea are caracterul unei legi de bază a vieții psihice și desemnează acea reacție a individului ca întreg la o lipsă oarecare. La baza reacției de compensare, Adler pune simțul imperfecțiunii care antrenează și mobilizează posibilitățile ascunse, profunde, ale organismului și le dirijează spre compensarea deficienței respective: “Defectele constituționale și alte stări analoage”, spune Adler, “fac să apară un sentiment de inferioritate, care impune compensarea în sensul unei exaltări a sentimentului personalității…Forțele compensației creează dispozitive interne în acest scop.”

• Sentimentul și complexul de inferioritate

Sentimentul de inferioritate nu apare numai atunci când ne autosubestimăm, ci și atunci când suntem apreciați sub nivelul la care credem că avem dreptul. În acest caz, este vorba de o neconcordanță între autoapreciere și opinia celorlalți. Din acest conflict se naște nevoia de protest și de compensare.
a) Depresia
În unele cazuri, sentimentul de inferioritate poate evolua spre starea de complex, spre instalarea unui profund sentiment de neputință, de incapabilitate care poate se poate prelungi prin dezvoltarea unei reacții de introversiune exagerată, de abandon și care poate crea ca boală, depresia. Aceasta se manifestă, de obicei, prin stări obsesivo-fobice, în special teama de necunoscut, de viitor, lipsă de conștientizare a propriei valori, autoînvinuire, pierderea energiei. Lipsa de încredere în sine este rezultatul unei greșite autoaprecieri în raport cu alții, fapt care va duce la formarea, pe de o parte, a convingerii că nu poți reuși acolo unde alții reușesc cu ușurință, iar pe de alta, la apariția fricii de a mai încerca. Teama crează, în general, inhibiții, dar în cazul celui neîncrezâtor în el însuși, sarcina care îi stă în față la un moment dat îi poate părea irealizabilă și o refuză. Teama de insucces pe care o resimte o astfel de persoană poate avea ca efect (în scop de apărare) și scăderea așteptărilor persoanei (mai preferabil decât decepția). Plasată din nou în situații capabile de a o conduce la eșec, persoana în cauză poate reacționa printr-o și mai accentuată stare de anxietate. Ea ar dori să stabilească un scop mai ridicat dar se teme de neîmplinirea lui. Depresivul ar dori, de exemplu să nu se mai simtă incapabil și mizerabil, inferior și fără valoare și să aibă un viitor normal, o viața după standardele pe care societatea le cataloghează drept firești, dar se teme de slăbiciunea lui și mai ales de a face parte dintr-o familie. Pentru că se simte inferior și confuz, relația sănătoasă de cuplu, familie, copii, pe care îi dorește, îl sperie căci nu se poate vedea decât incapabil și slab, nepregătit de a își asuma responsabilități sau riscuri și atunci preferă izolarea. Depresivul, “ascuns” în singurătate, meditează mult, dar această manifestare îmbracă forma unei suferințe personale, își trăiește îndelung amintirile, reale sau modificate, amplificate negativ de imaginația sau de memoria selectivă și subiectivă (în sensul negativ), dându-le, de regulă, o notă gravă și deprimantă: exagerarea eșecurilor și a greșelilor proprii îi crează un sentiment de insatisfacție pentru trecut care generează descurajare și teamă pentru viitor. Se spune că analiza lucidă a unei emoții puternice sau a unui sentiment astenic (depresiv), duce la scăderea tensiunii afective negative. Totuși, analiza nu anulează sentimentele pesimiste, poate pentru că nu poate fi, în nici într-un caz vorba de analiza lucidă despre care se spune că este necesară ci de una marcată de spiritul critic, sau mai mult autocritic al persoanei depresive. În plus, introspecția profundă și repetată crează un cerc vicios în care cauzele se transformă în efecte și efectele în cauze. De exemplu, o persoană care suferă un eșec sentimental poate deveni, pentru o perioadă, depresivă. Analizând, disecând în mod excesiv și autocritic slăbiciunea sa, depresia, persoana poate să se îndepărteze de realitate într-o lume a construcțiilor subiectiviste (și cum depresia se manifestă prin autoacuzare, fiind o cauză a unui complex de inferioritate) să se autoconvingă de imposibilitatea unor contacte afective sănătoase cu cei din jur chiar din cauza faptului că se consideră o persoană bolnavă, depresivă. Efectul (depresia) se poate așadar transforma în cauză și poate determina alte efecte, opuse celor așteptate.

b) Hipermotivarea
În alte cazuri însă, sentimentul de inferioritate poate determina acțiuni energice de depășire a deficienței. Este vorba de hipermotivitate, acea trăire care îl face pe individ să reacționeze intens la evenimente și situații nesemnificative pentru alții. El are ceva de demonstrat lui însuși, deci nu poate fi vorba, deși pare, că personalitatea sa este mai puternică decât a depresivului doar pentru că luptă. În esență, el este tot nemulțumit și frustrat. Emoția puternică de care este cuprins hipermotivatul are caracter negativ și pentru că îl determină să își imagineze urmări și pericole (nu doar piedici sau emoții) deosebit de grave. Cercetările demonstrează faptul că, în comparație cu un ne-emotiv de inteligență egală, cel emotiv nu are nici o șansă în condiții de competiție. Totuși, nu toți oamenii se emoționează la fel. Cei caracterizați prin excitabilitate emotivă manifestă tendința de a se tulbura puternic, de a se emoționa ușor pentru lucruri neînsemnate. La colerici, emoția este orientată spre exterior, în vreme ce la melancolici este orientată spre interior, spre autoanaliză, generând o tensiune nervoasă permanentă care duce la uzură nervoasă și la pasivitate. Desigur, gradul emotivității persoanei este în funcție și de experiențele conflictuale și frustrante anterioare, care, au sensibilizat persoana în cauză într-o manieră mai mult sau mai puțin generalizată.
c) Deformarea caracterului
În alte cazuri, complexul poate deforma caracterul înspre egoism, invidie, răutate. În general, persoanele lipsite de forța de a învinge, de a depăși obstacolele întâlnite și care nu găsesc mijloacele adecvate de satisfacere a scopurilor și nevoilor lor realizează substituiri. Poate fi vorba de o “mască” compensatoare, un fel de schimbare la nivelul personalității, mai mult sau mai puțin superficială. Există indivizi care realizează amintitele substituiri doar la nivel imaginar, adică, ceea ce nu a putut realiza în faptă, realizează prin intermediul visului, nu necesar nocturn, ci mai degrabă o formă de visare cu ochii deschiși, care implică o stare de conștiență. Desigur, se poate să fie vorba și de un vis pe timpul nopții, dictat de subconștient și se poate ca la nivel conștient, persoana în cauză să nu realizeze aceste frustrări. Adler a pus în evidență, în mod convingător, modul de echilibrare (prin compensare) a sentimentului de inferioritate prin tendința de superioritate și dominație. Din păcate, compensările realizate prin această tendință nu sunt întotdeauna pozitive. Acesta este și cazul despre care aminteam la începutul paragrafului. Aceste trăsături, de exemplu, invidia se pot manifesta printr-un sentiment care degajă superioritate, care sfidează, cu toate că în interior, invidiosul nu se simte deloc fericit și superior cum încearcă să pară jignind pe alții mai fericiți dar și mai vulnerabili. Uneori, se dezvoltă un comportament mult mai agresiv, când individul chiar ajunge să aibă credința că e superior, poate fi vorba chiar de atitudini megalomanice, ca de exemplu Hitler. Adler explică acest gen de comportamente astfel: dacă persoana care suferă de nevoia compensării inferiorității ei fizice sau sociale prin „setea după superioritate” este și cu instincte agresive puternice, atunci tendința de superioritate este însoțită și de voința de putere. Dacă, însă, gradul de agresivitate al persoanei este mai scăzut, putând fi controlat, atunci individul respectiv păstrează numai megalomia. Adler observă faptul că această pornire după superioritate este însoțită, de obicei, de un sentiment al persecuției, care se dezvoltă ca urmare a faptului că cei din jur nu recunosc dreptul la superioritate al celui în cauză.
Prin urmare, analizând cele trei cazuri, putem atinge concluzia că din aprobarea sau dezaprobarea socială reies sentimente de îndrăzneală și respectiv de deprimare sau dezolare, de orgoliu, vanitate, dar și de umilință, modestie, timiditate.
• Compensarea

Psiholog, Psihoterapeut Iliescu Alice

Psiholog, Psihoterapeut Iliescu Alice

Cum spuneam, complexul de inferioritate deformează caracterul, de aceea, compensarea este necesară, pentru că, uneori contribuie la procesul de echilibrare interioară. Conform concepției lui Adler, fenomenul compensației reprezintă un instrument special al tendinței de afirmare proprie.
Compensația poate fi de mai multe feluri. Adler o împarte în directă sau indirectă.
a) Compensația directă
Compensația directă tinde spre înlăturarea defectului prin manifestări în direcția inferiorității respective. Aceasta include efortul de a depăși o inferioritate prin ea însăși, de exemplu, cel lipsit de simț muzical perseverează, totuși, în a face muzică instrumentală sau vocală
b) Compensația indirectă
Ori de câte ori personalitatea depășește un eșec printr-un succes obținut în planul altor activități decât cel în care s-a înregistrat eșecul, avem de-a face cu un fenomen de compensație indirectă. Spre deosebire de compensația directă, cea indirectă caută să depășească inferioritatea prin activități de alt ordin, care să umbrească defectele simțite.
„Măștile” compensatorii implică fenomenul de substituire, atunci când o tendință sau trebuință individuală nu poate fi satisfăcută prin obiectul adecvat ei, ea se poate îndrepta asupra altui obiect, mai mult sau mai puțin înrudit cu primul, de calitate superioară sau inferioară.
Substituirea motivului, Adler a subliniat acest gen de reacții: oamenii care au o inferioritate vădita tind să și-o compenseze, cautând să-i domine pe ceilalți într-un domeniu sau altul.
c) Compensația deviatoare
Compensația deviatoare este și ea foarte frecventă la persoanele care suferă de un acut sentiment de inferioritate în raport cu ceilalți. Nevoia de realizare este o condiție vitală pentru orice om, dar greu de satisfăcut pe căi normale de către persoana complexată de sentimentul de inferioritate. Astfel, aceasta își creează mecanisme de compensație deviatoare prin care să își câștige stima și prețuirea celor din jur, adică, va recurge la mască pentru a-și crea iluzia că este ceea ce ar vrea să fie.
d) Compensația consolatoare
Ca și compensația deviatoare, compensația consolatoare creează mai mult satisfacții fictive. André Berge constata că cel care se laudă, în general, nu e prea sigur pe sine însuși. El simte nevoia să își mențină echilibrul interior printr-o imagine măgulitoare privind propria-i persoană, ceea ce reprezintă întrucâtva o compensație a lipsei sale de încredere în sine, lipsă în urma căreia suferă.
Nevoia de demnitate personală, de prețuire și de apreciere din partea celorlalți, îi determină pe unii oameni să adopte roluri fictive, să recurgă la „teatrul” de compensație pentru a-și crea iluzia că, cel puțin in parte, dorința lor intimă a fost atinsă. Multe dintre aceste persoane nu cred, de obicei, în aceste false compensări, produse într-un plan pur imaginativ, dar recurg totuși, în mod deliberat la ele, din nevoia de a se fortifica și echilibra sufletește. A trăi pentru alții, prin alții, prin impresia și atitudinea lor, căci dacă ei te respectă și te consideră superior, atunci te simți așa, chiar dacă nu ești.