Category Archives: Articole

Tacerea, unealta de tortura narcisica

Posted on by Posted in Articole .

Pentru a-si impune stilul de viata, narcisicul foloseste diferite tehnici psihologice. Acestea cuprind intregul arsenal al hartuirii, de la critica permanenta, amenintare, refuzul contactului, dispretuire, batjocorire sau alocarea unor sarcini fara sens, dar pot merge si mai departe…

Pentru narcisic nu este importanta numai devalorizarea celorlalti, ci mai ales cultivarea imaginii de sine si punerea in valoare.

Nu este in situatia de a invata vreuna din aceste metode, intrucat le cunoaste instinctiv.

Pe langa aroganta distanta, subaprecierea exprimata constient si permanenta devalorizare, sunt de mentionat tehnica specializata a tacerii, hartuirea, urmarirea obsesionala si procesomania.

Desi narcisicul vorbeste cu placere despre sine, el este un maestru al tacerii manipulative. El nu vorbeste atunci cand este ranit, intrucat vrea sa isi demonstreze ofensa. El poate insa sa taca si din mandrie sau aroganta, pentru ca nu da doi bani pe cuvinte. Simte instinctiv ce putere psihodinamica si emotionala neobisnuita are tacerea.
Avand in vedere ca in general este foarte greu pentru oricine sa isi retina cuvintele si sa isi controleze manifestarile sau sa nu spuna nimic, capacitatea sa de a-si inhiba nevoia de a vorbi este perceputa ca o calitate exceptionala.
Numeroase scoli terapeutice ofera exercitii si seminare de tacere. Pentru “o saptamana a tacerii” ne putem retrage intr-o manastire. Unele dintre cele mai severe ordine religioase impun tacerea, pe langa abstinenta, renuntare la lucruri materiale si smerenie. Tacerea presupune retragere in sine, reculegere, concentrare pe ceva cu adevarat esential…
Insa indivizii narcisici nu isi instrumentalizeaza tacerea in sensul pragmatic, ci ca arma defensiva sau ofensiva, o unealta de tortuta. Nu exista alt mod mai eficient de exprimare a propriei sensibilitati si vulnerabilitati decat prin tacere.
Daca vrem ca in acest fel sa semnalizam cat am fost de jigniti, se celebreaza in principiu un reflex primitiv, cel al mutismului.
In cele mai grave situatii trumatizante, cum ar fi cutremurele, incendiile sau actiunile de o violenta extrema, la unele victime apare reflexul de impietrire, care se manifesta prin taceri indelungate. Ca atare, tacerea demonstrativa inseamna: “M-a ranit ingrozitor ceea ce ai facut”. In cazul narcisicului, asta se poate intampla destul de usor.
Tacerea poate echivala insa si cu dispretul: ” Nici nu bag in seama manifestarile si intrebarile tale, parerea ta nu ma intereseaza, nu vreau sa vorbesc cu tine, pentru mine nu valorezi nici cat o vorba aruncata in vant”. 
Tacerea poate fi si o expresie a superioritatii. Sa nu spui nimic si sa ignori intrebarile interlocutorului tau sunt elemente integrate ale arogantei. In ceremonii festive, evenimente la varf, precum si in prezenta unor personalitati marcante, pastram de regula o tacere respectuoasa, asemanatoare celei pe care o pastram in spatii sacre sau in jurul mormintelor. Dupa aceeasi veneratie tanjeste si narcisicul.
Prin tacere putem declansa in celalalt foarte multe emotii: sentimente de vinovatie, constiinta incarcata, umilinta, lipsa de valoare. Cel in prezenta caruia se tace incepe sa rumineze: oare ce e cu tacerea asta, ce sta in spatele ei, ce vrea sa exprime celalalt si ce urmareste de fapt prin ne-vorbire? Oare doreste sa imi puna lacat la gura?
Prin tacere se declanseaza adesea un lant fantasmatic imposibil de tinut in frau sau de corectat. Nu pare deloc o intamplare faptul ca infractiuni cutremuratoare au fost savarsite de autori care timp de multi ani nu au vorbit cu nimeni. Fantasmele tesute in tacere au dobandit in mod inconstient o anumita brizanta emotionala fatala.
apaud Reinhard Haller, Capcana narcisismului

 

Vezi si Comunicarea Sociala si Echilibrul interior

Daruind vei dobandi!

Posted on by Posted in Articole .

Profetul şi lingurile lungi 

 

 

 

 

Psiholog Iliescu Alice

Un credincios ortodox veni la profetul Elijah. Era îmboldit de întrebarea despre iad şi rai, pentru că vroia, fireşte, să-şi trăiască viața corespunzător.

„Unde este iadul, unde este raiul?”.

Rostind aceste cuvinte, se apropie de profet, dar Elijah nu îi răspunse. Îl luă pe om de mână şi îl duse, pe alei întunecate, la palat. Trecură printr-o  poartă de fier şi intrară într-o încăpere largă, înțesată cu mulți oameni, bogați şi săraci, unii în zdrențe, alții împodobiți cu bijuterii. În mijlocul camerei, o oală mare de supă, numită „asch”, stătea deasupra unui foc aprins. Vasul ce fierbea împrăştia o aromă minunată prin încăpere. În jurul lui, grupuri de oameni cu obrajii supți şi ochii goi căutau să-şi obțină porția de supă. Cel care venise împreună cu Elijah fu uimit când văzu lingurile pe care le purtau oamenii, pentru că erau la fel de mari ca oamenii înşişi. Fiecare lingură era alcătuită dintr-un castron de fier, incandescent de la focul supei, şi, chiar la capăt, un mâner mic de lemn. Înfometații dibuiau lacomi în oală. Deşi fiecare vroia porția lui, nu o obținea nimeni. Era dificil să ridice lingura grea din oală şi, fiind ea foarte lungă, nici cei mai puternici nu puteau să o aducă la gură. Cei mai obraznici îşi ardeau chiar brațele şi fața sau vărsau supă pe vecinii lor. Ocărându-se unul pe altul, se luptau şi se loveau unul pe celălalt cu lingurile pe care ar fi trebuit să le folosească pentru a-şi astâmpăra foamea.

Profetul Elijah îşi luă însoțitorul de mână şi îi zise: „Acesta este iadul!”.

Părăsiră încăperea şi, în curând, nu mai putură auzi țipetele infernale dindărătul lor. După o lungă călătorie prin pasajele întunecate, intrară într-o altă încăpere. Şi aici erau mulți oameni care stăteau, în mijlocul camerei era, din nou, o oală cu supă fierbinte. Fiecare dintre persoanele prezente avea o lingură gigantică în mână, exact ca şi cele pe care Elijah şi omul le văzuseră în iad. Dar aici oamenii erau bine hrăniți. Putea fi auzit doar un murmur liniştit, mulțumit, laolaltă cu sunetele lingurilor cufundate în supă. Întotdeauna lucrau împreună câte doi oameni. Unul cufunda lingura în oală şi îşi hrănea partenerul. Dacă lingura devenea prea grea pentru o persoană, alți doi ajutau cu instrumentele lor, astfel încât toată lumea putea mânca în pace. De îndată ce unul mânca de ajuns, era rândul altcuiva.

Profetul Elijah îi spuse însoțitorului său: „Acesta este raiul!”.

(N. Peseschkian, Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie)

 

 

 

Cum gestionam panica in situatii de criza?

Posted on by Posted in Articole .

   Frica este un mecanism uman important, care ne ajută să supraviețuim. Cu toate acestea, când se amestecă cu nesiguranța, poate duce la anxietate. Iar când anxietatea e răspândită prin mijloace sociale, poate duce la ceva și mai periculos: panica.

Panica în masă și panica individuală

Oamenii au în setarea lor interioară capacitatea de a face față oricărei încercări, dacă vine în doze mici. Când o realitate nedorită se „revarsă” deodată, de cele mai multe ori omul nu o poate asimila din prima. Are nevoie să o înțeleagă ca să se poată adapta. Noul coronavirus este o astfel de realitate. Și pentru că ne pune în pericol viața, dar și pentru că nu am găsit încă un tratament sigur, ne creează panică.

Este un tip de panică special de data aceasta, pentru că mixează panica individuală cu cea de grup, generând confuzie în mecanismele noastre automate de reacție. Mai pe larg, avem de-a face cu un pericol care ne amenință pe toți laolaltă și asta ne creează panică de grup, dar, pentru că pericolul ne vine de la cei din jur, suntem obligați să ne izolăm și să ne ferim de ei, iar asta ne dezorientează și ne provoacă panică individuală.

Reacțiile la panica individuală și la cea de grup sunt diferite. Dacă un singur om se află în fața unui pericol iminent, el va reacționa după modelul „luptă sau fugi!”, adică fie va înfrunta pericolul, fie se va îndepărta, în funcție de cum estimează acea amenințare.

Când însă avem de-a face cu panica de masă, studiile („Understanding Mass Panic”, Anthony M. Dawson, 1985) arată că răspunsul tipic în situații de amenințare fizică nu sunt de tipul „luptă sau fugi!”, ci mai degrabă de afiliere: căutarea locurilor și a persoanelor apropiate, chiar dacă asta presupune apropierea de sau rămânarea într-o zonă periculoasă. Fuga nu este atât de ceva, ci către ceva, separarea de aceste figuri familiare fiind un factor de stres chiar mai mare decât pericolul fizic însuși. Așa trebuie privită și înțeleasă, de pildă, întoarcerea acasă a românilor din Italia și din alte țări.

Pericolele izolării

Ca să putem ieși din panică, avem nevoie să căpătăm un pic de control. Virusul are dimensiuni microscopice, dar poate fi mai puternic decât noi. Asta ne poate face să ne simțim mici, dezorientați și incapabili să ne controlăm viața. Sigur că asta ne panichează în plus, obișnuiți fiind să credem că dacă ne facem bine treaba, o să fim în siguranță.

Acesta este punctul în care intrăm în altă capcană, generatoare de anxietate la rândul ei. Ni se recomandă să stăm izolați și încercăm, pentru că vrem să facem ceva, să ne ajutăm pe noi înșine și pe ceilalți, dar constatăm că este al naibii de dificil și nu înțelegem de ce. Ne uităm la știri și ne mirăm că italienii vârstnici nu respectă izolarea. Există însă studii care arată că efectul izolării poate fi uneori mai nociv decât răul cu care se luptă.

În 1995, asupra orașului Chicago s-a abătut un val de căldură care a ținut o săptămână. S-au înregistrat atunci 739 decese, majoritatea fiind persoane în vârstă. În cartea Heat Wave, autorul Eric Klinenberg a arătat, citând autorii unui studiu epidemiologic realizat atunci, că riscul de a muri din cauza căldurii a fost mai mare în rândul oamenilor lipsiți de contacte sociale. „Orice facilita contactul social, chiar și calitatea de membru a unui club sau prezența unui animal de companie, a fost asociat cu descreșterea riscului de moarte; să trăiești singur însemna dublarea riscului de deces; cei ce nu ieșeau din casă măcar o dată pe zi erau mai expuși riscului de a deceda; împreună cu cei bolnavi și/sau cu cei căzuți la pat, oamenii izolați au fost cei mai expuși pericolului de a muri din cauza căldurii.”

Izolarea are efecte profunde și de durată asupra creierului și corpului. „Există dovezi solide că izolarea socială și singurătatea cresc în mod semnificativ riscul mortalității premature, iar magnitudinea riscului afectează mulți indici de sănătate”, a declarat Janice Holt-Lunstad, PhD, profesor de psihologie și de neuroștiințe la Brigham Young University, care a făcut un studiu detaliat și de durată despre acest subiect. Ea crede că izolarea face la fel de mult rău ca fumatul a 15 țigări pe zi sau ca alcoolismul, fiind de două ori mai periculoasă decât obezitatea.

„Izolarea socială crește riscul unei morți premature cu aproximativ 30%,” a spus Holt-Lunstad, referindu-se la riscul fiecărei cauze de mortalitate, incluzând bolile cardiace, cancerul, atacul cerebral sau colapsul renal.

Persoanele în vârstă au și ele nevoie de contact uman și de părăsirea locuinței. Nevoia celor mai tineri e împlinită de mersul la serviciu sau alte acțiuni desfășurate în cadru social, la care pensionarii nu au însă acces.

Ceea ce pare o formă de curiozitate, chef de bârfă sau dorința de „a trage cu ochiul sau cu urechea” este deseori manifestarea acestei nevoi psihologice fundamentale.

Orice formă de contact interuman este importantă, chiar și doar a vedea alți oameni. (Țin minte o secvență dintr-un film vechi, o femeie în vârstă care lăsase ușa de la intrare întredeschisă și cutii goale de conserve pe palier, pentru a auzi când trece cineva și a merge să-l privească.)

Așadar, afară e risc de coronavirus, înăuntru e izolare. Ce să facem?

Recăpătarea controlului

Putem să ne adunăm resursele. Și nu mă refer la alimente, deși sunt importante și acestea. Mă refer mai ales la relațiile emoționale cu ceilalți, care pot funcționa ca o ancoră care să ne țină în confort psihologic. Iar aici tehnologia ne ajută din plin. Să vorbești cu persoanele dragi, să le vezi fețele în convorbiri video și să știi că ele sunt bine, aceste lucruri îți dau sentimentul că poți controla măcar puțin situația, că nu ești absolut neputincios în ceea ce privește viața ta și a celorlalți.

Sau să revezi locuri sau obiecte familiare, acele poze și filmulețe la care nu te-ai uitat de mult. Să asculți în continuare muzica favorită, să urmărești filmele dragi, de fapt să faci în continuare acele lucruri care îți aduceau liniștea înainte de a începe criza.

Putem, apoi, să ne creăm ancore în viitor. Să ne gândim cum va fi după ce toate astea se vor termina. Să ne gândim la vacanțele pe care le vom face, la oamenii pe care îi vom îmbrățișa sau măcar atinge, la petreceri, la dans, la râs, la ce vom face împreună cu alții. Să ne creionăm speranțele.

Puteți să priviți, de exemplu, imaginea unui loc drag, unde v-ați simțit fericit(ă). Sau amintiți-vi-l până în cel mai mic detaliu. Casa părintească, sala de clasă din școala generală, Fontana di Trevi, fiecare are un astfel de loc. Încercați apoi să vă gândiți cum va fi când veți ajunge din nou acolo. Cum veți fi îmbrăcat(ă). Cu cine veți fi. Cum va fi vremea, ce veți spune, cum va arăta locul, în cele mai mici detalii. Stați cât mai mult în această stare de fericire, care vă „programează” psihicul într-un mod benefic.

Și, în acest fel, ne vom recăpăta încrederea, dar și energia de a face mai mult în fiecare zi pentru noi și pentru alții. Ne vor veni idei mai bune, vom ști cum putem ajuta de la distanță, ce mai putem învăța, vom putea mai mult. Și între timp vom ieși din criză mai întăriți și poate mai buni.

Articol preluat din scena9.ro