Category Archives: Articole

Cei patru călăreți ai Apocalipsei, predictori ai despărțirii

Posted on by Posted in Articole .

Metafora celor patru călăreți ai Apocalipsei este folosită în Noul Testament pentru a surprinde imaginea sfârșitului lumii inainte de Judecata de Apoi

Aceștia reprezintă cucerirea, războiul, foametea si moartea.

Dr. John M. Gottman* a preluat această metaforă și o folosește pentru a descrie cele patru trăsături pe care le-a regăsit în majoritatea relațiilor care ajung să eșueze.

1. Primul calaret al apocalipsei este CRITICA.

Daca descoperi ca tu si partenerul tau sunteti critici unul cu celalalt, nu presupune ca relatia ta este condamnata la esec. Problema cu criticismul este aceea ca, atunci cand devine generalizat, deschide drumul pentru celalalt calaret care il urmeaza, mult mai ucigator. Face ca victima sa se simta agresata, respinsa si ranita si deseori face ca agresorul si victima sa intre intr-un tipar care se amplifica, unde primul calaret reapare cu o mai mare frecventa si intensitate, lucru ce duce in cele din urma la dispret.

Sa-ti critici partenerul este diferit de a-ti exprima o nemultumire. Exprimarea nemultumirii se refera la probleme specifice, critica, este un atac la persoana; de fapt, demontezi intreaga lui fiinta atunci cand il critici.

Antidotul pentru critica:

Exprima-ti sentimentele si nevoile pe un ton bland, fara a-ti invinovati parteneruL!!!

Evita sa spui “tu”, lucru care poate indica vina. Vorbeste in schimb despre sentimentele tale folosind expresiile “eu” si exprima ceea ce ai nevoie intr-un mod pozitiv. Pentru a fi mai simplu, gandeste-te la doua lucruri pentru a formula intentia ta:

Ce simt?
De ce am nevoie?

Critica: “Intotdeauna vorbesti despre tine. Tu esti mereu atat de egoist?”

Antidot: “Ma simt pe dinafara din conversatie in seara asta si trebuie sa ma eliberez. Putem sa vorbim, te rog, despre cum mi-a fost ziua?”

Observati ca antidotul incepe cu “Ma simt”, duce la “Am nevoie” si apoi cu respect, cere sa se implineasca aceasta nevoie. Nu exista critica sau repros, ceea ce impiedica discutia sa escaladeze intr-o cearta.

2. Al doilea calaret este DISPRETUL

Atunci cand comunicam in acest fel, suntem cu adevarat rai- ii tratam pe ceilalti cu lipsa de respect, ii batjocorim cu sarcasm, il ridiculizam, il poreclim, il imitam, sau folosim un anume limbaj al corpului, cum ar fi ochii dati peste cap sau gesturile sarcastice. Scopul (constient sau neconstient) al dispretului este acela de a-l face pe partener sa se simta desconsiderat si fara valoare.

Dispretul depaseste cu mult critica. In timp ce critica e un atac la caracterul partenerului, dispretul presupune o pozitie de superioritate morala asupra lui:

Studiul arata ca partenerii unui cuplu care sunt dispretuitori intre ei sunt mult mai predispusi sa sufere de diferite afectiuni (raceli, gripe etc.) decat altii, deoarece sistemul lor imunitar este slabit! Dispretul este alimentat de un gand negativ legat de partener care mocneste pe termen lung, razbate in timpul disputei si cel acuzat este atacat dintr-o pozitie de relativa superioritate. Dispretul este distructiv si este cel mai mare predictor al divortului! El trebuie evitat cu orice pret.

Antidotul pentru dispret:

Construiti o cultura a aprecierii si a respectului in relatia voastra!!!

Exprima in mod regulat afectiunea, recunostinta, aprecierea, respectul fata de partenerul vostru, veti crea astfel o perspectiva pozitiva in relatia voastra, care actioneaza ca un amortizor pentru sentimentele negative. Cu cat te simti mai pozitiv, cu atat mai putin probabil vei simti sau vei exprima dispret.

Un alt mod in care ne explicam acest lucru este descoperirea “raportului magic” 5:1, intre interactiunile pozitive si cele negative pe care o relatie trebuie sa le aiba pentru a avea succes. Daca aveti cinci sau mai multe interactiuni pozitive pentru fiecare interactiune negativa, atunci faceti depozite regulate in contul vostru emotional, ceea ce va mentine relatia in spatiul de siguranta.

Dispretul: “ Ai uitat din nou sa umpli masina de spalat vase? Of! Esti incredibil de lenes.” (ochii dati peste cap)

Antidot: Am inteles ca ai fost ocupat in ultimul timp, dar ai putea sa-ti amintesti te rog sa incarci masina de spalat vase cand eu am de lucru pana tarziu? As aprecia!”

Antidotul functioneaza aici atat de bine, deoarece exprima intelegerea chiar de la bun inceput. Acest partener arata ca stie ca lipsa de curatenie nu este din lene sau rautate, asa ca nu face o declaratie dispretuitoare despre partenerul sau si nu ia vreo pozitie de superioritate morala. In schimb, acest antidot este o cerere respectuoasa si se incheie cu o declaratie de apreciere.

3. Al treilea calaret este DEFENSIVITATEA

Acesta este un raspuns tipic la critica. Noi toti am fost defensivi si acest calaret este aproape omniprezent atunci cand relatiile sunt pe butuci. Cand ne simtim acuzati pe nedrept, incepem sa cautam scuze si sa facem pe nevinovatii, pentru ca partenerul sa dea inapoi.

Din nefericire, aceasta strategie nu are niciodata succes. Suzele noastre doar spun ca nu luam ingrijorarile partenerului in serios

Defensivitatea este definita ca autoprotectie sub forma unei indignari juste sau a unei victimizari nevinovate in incercarea de a evita un atac perceput. Multi oameni devin defensivi atunci cand sunt criticati, dar problema este ca defensivitatea nu ajuta niciodata la rezolvarea problemei in mod concret. Defensivitatea este intr-adevar o modalitate de a invinui partenerul.

Drept urmare, problema nu este rezolvata si conflictul escaladeaza in continuare.

Antidotul defensivitatii:

Asuma-ti responsabilitatea, chiar si doar pentru o parte din conflict!!!

Defensivitate: “Nu este vina mea ca vom intarzia. E vina ta, din moment ce te imbraci intotdeauna in ultima clipa.”

Antidotul: Nu-mi place sa intarzii, dar ai dreptate. Nu trebuie sa plecam intotdeauna atat de devreme. Putem fi putin mai flexibili.

Prin asumarea responsabilitatii pentru o parte a conflictului (incercand sa plece mai devreme), chiar in timp ce afirma asertiv ca nu ii place sa intarzie, acest partener impiedica escaladarea conflictului prin admiterea rolului in conflict. De aici, partenerii pot negocia si ajunge pe aceeasi lungime de unda.

4. Al treilea calaret este IMPIETRIREA

Acesta este un raspuns la dispret. Impietrirea apare atunci cand cel care asculta se retrage din interactiune, se inchide si, pur si simplu, nu mai raspunde partenerului sau. In loc sa confrunte problemele cu partenerul, persoanele care devin impietrite pot face manevre evazive cum ar fi: sa se deconecteze, sa se sustraga, sa para ocupate sau sa se angajeze in comportamente obsesive sau de distragere.

Este nevoie de timp ca negativitatea creata de primii trei calareti sa devina destul de coplesitoare, astfel incat impietrirea sa devina o “iesire” de inteles, dar atunci cand se intampla, ea devine deseori un obicei prost. Si, din nefericire, impietrirea nu este usor de oprit. Este un rezultat al unui sentiment de coplesire, iar atunci cand devenim impietriti, este posibil sa nu mai fim intr-o stare mentala in care sa putem discuta lucrurile rational.

Antidotul impietririi:

Cauta sa practici auto-linistirea! Primul pas al auto-linistirii este oprirea discutiei conflictuale si cererea unei pauze.

Asadar, daca simti ca “te impietresti” in timpul unui conflict, opreste discutia si cere partenerului tau sa faca o pauza:

Impietrire: “Uite, am tot trecut prin asta de atatea ori, m-am saturat sa-ti tot reamintesc…”

Antidot: “Draga mea, imi pare rau ca te intrerup, dar ma simt coplesit si trebuie sa iau o pauza. Imi poti da douazeci de minute si apoi putem vorbi?”

Daca nu iei o pauza, te vei trezi impietrit, inghitindu-ti emotiile, fie te vei trezi ca explodezi in fata partenerului tau, sau ambele, si niciuna nu va duce nicaieri.

Deci, atunci cand faci o pauza, ar trebui sa dureze cel putin douazeci de minute, pentru ca va dura destul de mult ca organismul sa se calmeze fiziologic. Este esential ca in acest timp sa eviti gandurile indignarii indreptatite (“nu trebuie sa inghit asta”). Petreceti timpul facand ceva linistitor, cum ar fi sa asculti muzica, sa citesti, sa faci exercitii fizice.

Ai abilitatile. utilizeaza-le!

Acum ca stii care sunt cei patru calareti si cum sa ii contracarezi cu antidoturile dovedite stiintific. Ai instrumente esentiale pentru a gestiona conflictul intr-un mod sanatos.

Fii vigilent! Cu cat mai mult ii poti tine in frau pe cei patru calareti, cu atat mai probabil vei avea o relatie stabila si fericita.

RAZBOIUL TREBUIE SA INCETEZE ACUM!
apaude*John M. Gottman, cercetator de renume in domeniul relatiilor de cuplu si al familiei, profesor emerit de psihologie la Universitatea din Washington, co-fondator al Institutului Gottman, cercetator al Institutului National de Sanatate Mintala (NIMH – National Institute of Mental Health) si autor a peste 40 de carti. Este considerat de Psychotherapy Networker unul dintre primii zece cei mai influenti psihoterapeuti ai ultimului sfert de secol.

 

Tacerea, unealta de tortura narcisica

Posted on by Posted in Articole .

Pentru a-si impune stilul de viata, narcisicul foloseste diferite tehnici psihologice. Acestea cuprind intregul arsenal al hartuirii, de la critica permanenta, amenintare, refuzul contactului, dispretuire, batjocorire sau alocarea unor sarcini fara sens, dar pot merge si mai departe…

Pentru narcisic nu este importanta numai devalorizarea celorlalti, ci mai ales cultivarea imaginii de sine si punerea in valoare.

Nu este in situatia de a invata vreuna din aceste metode, intrucat le cunoaste instinctiv.

Pe langa aroganta distanta, subaprecierea exprimata constient si permanenta devalorizare, sunt de mentionat tehnica specializata a tacerii, hartuirea, urmarirea obsesionala si procesomania.

Desi narcisicul vorbeste cu placere despre sine, el este un maestru al tacerii manipulative. El nu vorbeste atunci cand este ranit, intrucat vrea sa isi demonstreze ofensa. El poate insa sa taca si din mandrie sau aroganta, pentru ca nu da doi bani pe cuvinte. Simte instinctiv ce putere psihodinamica si emotionala neobisnuita are tacerea.
Avand in vedere ca in general este foarte greu pentru oricine sa isi retina cuvintele si sa isi controleze manifestarile sau sa nu spuna nimic, capacitatea sa de a-si inhiba nevoia de a vorbi este perceputa ca o calitate exceptionala.
Numeroase scoli terapeutice ofera exercitii si seminare de tacere. Pentru “o saptamana a tacerii” ne putem retrage intr-o manastire. Unele dintre cele mai severe ordine religioase impun tacerea, pe langa abstinenta, renuntare la lucruri materiale si smerenie. Tacerea presupune retragere in sine, reculegere, concentrare pe ceva cu adevarat esential…
Insa indivizii narcisici nu isi instrumentalizeaza tacerea in sensul pragmatic, ci ca arma defensiva sau ofensiva, o unealta de tortuta. Nu exista alt mod mai eficient de exprimare a propriei sensibilitati si vulnerabilitati decat prin tacere.
Daca vrem ca in acest fel sa semnalizam cat am fost de jigniti, se celebreaza in principiu un reflex primitiv, cel al mutismului.
In cele mai grave situatii trumatizante, cum ar fi cutremurele, incendiile sau actiunile de o violenta extrema, la unele victime apare reflexul de impietrire, care se manifesta prin taceri indelungate. Ca atare, tacerea demonstrativa inseamna: “M-a ranit ingrozitor ceea ce ai facut”. In cazul narcisicului, asta se poate intampla destul de usor.
Tacerea poate echivala insa si cu dispretul: ” Nici nu bag in seama manifestarile si intrebarile tale, parerea ta nu ma intereseaza, nu vreau sa vorbesc cu tine, pentru mine nu valorezi nici cat o vorba aruncata in vant”. 
Tacerea poate fi si o expresie a superioritatii. Sa nu spui nimic si sa ignori intrebarile interlocutorului tau sunt elemente integrate ale arogantei. In ceremonii festive, evenimente la varf, precum si in prezenta unor personalitati marcante, pastram de regula o tacere respectuoasa, asemanatoare celei pe care o pastram in spatii sacre sau in jurul mormintelor. Dupa aceeasi veneratie tanjeste si narcisicul.
Prin tacere putem declansa in celalalt foarte multe emotii: sentimente de vinovatie, constiinta incarcata, umilinta, lipsa de valoare. Cel in prezenta caruia se tace incepe sa rumineze: oare ce e cu tacerea asta, ce sta in spatele ei, ce vrea sa exprime celalalt si ce urmareste de fapt prin ne-vorbire? Oare doreste sa imi puna lacat la gura?
Prin tacere se declanseaza adesea un lant fantasmatic imposibil de tinut in frau sau de corectat. Nu pare deloc o intamplare faptul ca infractiuni cutremuratoare au fost savarsite de autori care timp de multi ani nu au vorbit cu nimeni. Fantasmele tesute in tacere au dobandit in mod inconstient o anumita brizanta emotionala fatala.
apaud Reinhard Haller, Capcana narcisismului

 

Vezi si Comunicarea Sociala si Echilibrul interior

Daruind vei dobandi!

Posted on by Posted in Articole .

Profetul şi lingurile lungi 

 

 

 

 

Psiholog Iliescu Alice

Un credincios ortodox veni la profetul Elijah. Era îmboldit de întrebarea despre iad şi rai, pentru că vroia, fireşte, să-şi trăiască viața corespunzător.

„Unde este iadul, unde este raiul?”.

Rostind aceste cuvinte, se apropie de profet, dar Elijah nu îi răspunse. Îl luă pe om de mână şi îl duse, pe alei întunecate, la palat. Trecură printr-o  poartă de fier şi intrară într-o încăpere largă, înțesată cu mulți oameni, bogați şi săraci, unii în zdrențe, alții împodobiți cu bijuterii. În mijlocul camerei, o oală mare de supă, numită „asch”, stătea deasupra unui foc aprins. Vasul ce fierbea împrăştia o aromă minunată prin încăpere. În jurul lui, grupuri de oameni cu obrajii supți şi ochii goi căutau să-şi obțină porția de supă. Cel care venise împreună cu Elijah fu uimit când văzu lingurile pe care le purtau oamenii, pentru că erau la fel de mari ca oamenii înşişi. Fiecare lingură era alcătuită dintr-un castron de fier, incandescent de la focul supei, şi, chiar la capăt, un mâner mic de lemn. Înfometații dibuiau lacomi în oală. Deşi fiecare vroia porția lui, nu o obținea nimeni. Era dificil să ridice lingura grea din oală şi, fiind ea foarte lungă, nici cei mai puternici nu puteau să o aducă la gură. Cei mai obraznici îşi ardeau chiar brațele şi fața sau vărsau supă pe vecinii lor. Ocărându-se unul pe altul, se luptau şi se loveau unul pe celălalt cu lingurile pe care ar fi trebuit să le folosească pentru a-şi astâmpăra foamea.

Profetul Elijah îşi luă însoțitorul de mână şi îi zise: „Acesta este iadul!”.

Părăsiră încăperea şi, în curând, nu mai putură auzi țipetele infernale dindărătul lor. După o lungă călătorie prin pasajele întunecate, intrară într-o altă încăpere. Şi aici erau mulți oameni care stăteau, în mijlocul camerei era, din nou, o oală cu supă fierbinte. Fiecare dintre persoanele prezente avea o lingură gigantică în mână, exact ca şi cele pe care Elijah şi omul le văzuseră în iad. Dar aici oamenii erau bine hrăniți. Putea fi auzit doar un murmur liniştit, mulțumit, laolaltă cu sunetele lingurilor cufundate în supă. Întotdeauna lucrau împreună câte doi oameni. Unul cufunda lingura în oală şi îşi hrănea partenerul. Dacă lingura devenea prea grea pentru o persoană, alți doi ajutau cu instrumentele lor, astfel încât toată lumea putea mânca în pace. De îndată ce unul mânca de ajuns, era rândul altcuiva.

Profetul Elijah îi spuse însoțitorului său: „Acesta este raiul!”.

(N. Peseschkian, Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie)