Doar o știință care are legătură directă cu lumea, spunea ma­rele filosof William James, este cu adevărat o știință. Putem spu­ne, de asemenea, că, într-o știință având o legătură directă cu via­ța, teoria și practica devin aproape inseparabile. O astfel de știință, tocmai pentru că se modelează după dinamica vieții, de­vine o știință de a trăi. Aceste considerente sunt aplicabile, cu o forță deosebită, științei psihologiei individuale. 

Psihologia individuală încearcă să vadă viețile individuale ca pe un întreg și privește fiecare reacție în parte, fiecare acțiune și impuls ca pe o expresie a atitudinii unui individ față de viață. O astfel de știință este, din necesitate, practică și pragmatică, deoa­rece, cu ajutorul cunoașterii, putem să ne schimbăm și să ne co­rectăm atitudinile. Astfel, psihologia individuală nu numai că face predicții asupra a ceea ce se va întâmpla, ci și, la fel ca pro­fetul Iona, prezice ceea ce s-ar putea întâmpla, tocmai ca să nu se întâmple.

Știința psihologiei individuale s-a dezvoltat dintr-un efort de a înțelege misterioasa putere creativă a vieții — puterea exprima­tă în dorința de dezvoltare, de luptă și realizare și de compensare a înfrângerilor într-un anumit domeniu prin lupta pentru succes în altul. Această putere este teleologică — se exprimă pe sine în urmărirea unui scop, iar în această luptă toate însușirile fizice și psihologice cooperează. De aceea este absurd să studiezi fie sta­rea fizică, fie pe cea mentală, fără să le raportezi la individul ca întreg.

De exemplu, în psihologia judiciară acordăm deseori mai multă atenție infracțiunii decât infractorului. Dar infractorul, nu infracțiunea, este cel care contează și, oricât de mult am lua în considerare infracțiunea, nu-i vom înțelege niciodată natura dacă nu o vom vedea ca pe un episod din viața unui anumit individ. Lucrul cel mai important este să înțelegem contextul indivizilor implicați — scopul vieții lor, cel care le direcționează toate acțiu­nile și impulsurile. Dacă putem înțelege acest scop, putem înțe­lege semnificația ascunsă în spatele fiecărui act separat — pu­tem vedea aceste acte ca pe părți ale unui întreg. Și atunci când studiem părțile — cu condiția să le studiem ca părți ale unui în­treg — obținem o înțelegere mai bună a întregului.

Lupta pentru atingerea unui scop

Interesul meu pentru psihologie s-a dezvoltat din practica medicală. Medicina mi-a oferit punctul de vedere teleologic, sau orientat către un anumit scop, necesar pentru înțelegerea manifestărilor psihologice, în corp, toate organele se străduiesc să se dezvolte spre anumite obiective: ele au forme precise, care trebuie atinse până la maturitate. Mai mult decât atât, în cazu­rile în care există defecte fizice, vom vedea mereu natura fă­când eforturi speciale să depășească deficiența sau să compen­seze prin dezvoltarea unui alt organ care să preia funcțiunile celui defect. Viața tinde întotdeauna către supraviețuire, iar for­ța vitală nu cedează niciodată fără luptă în fața obstacolelor externe.

Dezvoltările psihologice sunt similare cu cele organice. Fieca­re psihic își formează o anumită concepție despre un scop sau un ideal, un mijloc de a trece dincolo de starea prezentă și de a depăși deficiențele sau dificultățile prezente prin formularea unei anumite intenții sau a unui anumit obiectiv pentru viitor. Pe baza acestui obiectiv special, indivizii pot gândi și se pot simți deasu­pra dificultăților prezente, deoarece ei au în minte succesul vi­itor. Fără acest sentiment al unui obiectiv, activitatea individua­lă ar fi lipsită de sens.

Toate dovezile indică faptul că fixarea obiectivului trebuie să se facă devreme în viață, în timpul perioadei formative a copilă­riei, în această perioadă începe să se dezvolte un prototip sau model al personalității mature. Ne putem imagina cum are loc procesul. Copiii, fiind slabi, se simt inferiori și se află uneori în situații pe care nu le pot suporta. Astfel, ei se luptă să se dezvol­te și fac asta într-o direcție fixată de scopul pe care și 1-au formu­lat. Este dificil de spus cum s-a fixat acest scop, dar este evident că un astfel de scop există și că domină fiecare acțiune a copilu­lui, într-adevăr, înțelegem puține lucruri despre impuls, motiva­ție, abilitate sau dizabilitate în copilăria timpurie. Până acum, nu s-a descoperit nicio cheie pentru înțelegerea lor, deoarece direc­ția este stabilită definitiv doar după ce copiii și-au fixat scopuri­le. Abia când vedem direcția în care se îndreaptă o viață, putem ghici ce pași se vor face în viitor.

A avea un obiectiv este a aspira să fii ca Dumnezeu. Dar a fi ca Dumnezeu este bineînțeles obiectivul suprem, iar educatorii ar trebui să fie precauți în încercarea de a se educa pe ei înșiși și pe copiii lor ca să dorească să fie ca Dumnezeu. Copiii pun în loc un scop mai concret și mai imediat, și caută în jurul lor cea mai puternică persoană pentru a o transforma în modelul lor sau pentru întruparea scopului lor. Poate fi tatăl sau poate fi mama, sau oricare altă persoană. Când copiii concep un astfel de scop, ei încearcă să se poarte, să simtă și să se îmbrace ca persoana pe care o percep ca fiind puternică și să preia toate trăsăturile care sunt în concordanță cu scopurile lor. Mai târziu, idealul de atins poate fi reprezentat de un doctor sau profesor, pentru că profe­sorul poate pedepsi copilul și astfel el impune respect ca o per­soană puternică, iar obiectivul de a fi doctor este realizat în ju­rul dorinței de a fi asemenea lui Dumnezeu, stăpân peste viață și moarte. Aici scopul este constructiv, pentru că poate fi realizat prin servicii aduse societății.

Modalități de a vedea lumea

Atunci când prototipul — acea personalitate timpurie întru­pând un scop — s-a format, individul se orientează spre o anu­mită direcție. Acest lucru ne facilitează predicția a ceea ce se va întâmpla mai târziu în viață. De acum înainte, este posibil ca apercepțiile individului să intre în tiparele pe care acesta și le-a stabilit singur. Copiii vor percepe situațiile în conformitate cu schemele personale de apercepție — adică vor vedea lumea prin prejudecata propriilor scopuri și interese.

Pe la vârsta de 4-5 ani, prototipul este deja construit și, ast­fel, pentru a-1 înțelege, trebuie să căutăm impresiile care au ac­ționat asupra copilului înaintea sau în timpul acestei perioade. Aceste impresii pot fi foarte variate, mult mai variate decât ne închipuim din punctul de vedere al unui adult.

S-a descoperit că acei copii cu defecte fizice își conectează toa­te experiențele cu funcționarea organului defect. De exemplu, copiii cu tulburări la nivelul stomacului manifestă un interes anormal față de mâncat, în timp ce aceia cu deficiențe de vede­re sunt mai preocupați de lucrurile vizibile. Această preocupare este de fapt menținerea schemei personale de apercepție care, așa cum am spus, caracterizează pe fiecare. De aceea, putem su­gera că, pentru a afla care este interesul unui copil, trebuie să aflăm care organ funcționează defectuos, dar lucrurile nu sunt atât de simple. Copiii nu experimentează neapărat handicapuri sau deficiențe fizice în felul în care le vede un observator exte­rior, ci ei vor avea propriile experiențe legate de ele, care vor fi modificate de către propria schemă aperceptivă. De aceea, în timp ce faptul că inferioritatea unui anumit organ contează în schema aperceptivă, observația exterioară nu oferă neapărat che­ia schemei aperceptive.

Copilul vede totul într-o schemă a relativității, care este ine­vitabilă — niciunul dintre noi nu este binecuvântat cu o cunoaș­tere a adevărului absolut. Cu toții facem greșeli, dar ceea ce este important este că putem să le corectăm. Această corecție este mai ușoară atunci când personalitatea este în formare. Iar dacă nu corectăm erorile în acel moment, o putem face mai târziu, rea-mintindu-ne situația în care acestea au apărut. Astfel, dacă sun­tem confruntați cu sarcina de a trata un pacient nevrotic, proble­ma noastră este să descoperim nu erorile obișnuite, pe care le-a făcut în viața ulterioară, ci erorile fundamentale făcute timpu­riu, pe vremea când își formula prototipul. Dacă descoperim aceste erori, este posibil să le corectăm prin tratamentul potrivit.

De aceea, psihologia individuală nu accentuează moștenirea genetică. Important nu este ceea ce a moștenit cineva, ci ceea ce face o persoană cu această moștenire în primii săi ani — adică prototipul pe care 1-a construit în copilărie. Ereditatea este, de­sigur, responsabilă pentru defectele fizice moștenite, dar sarcina noastră în acest caz este pur și simplu să tratăm problema spe­cifică și să înlăturăm pe cât se poate dezavantajul copilului.

Copiii cu dizabilități fizice se găsesc într-o situație dificilă și dovedesc simptome marcante ale unui sentiment exagerat de in­ferioritate. La momentul formării prototipului, ei sunt deja mai interesați de ei înșiși decât de alții și au tendința de a fi astfel și mai târziu în viață. Inferioritatea organică este departe de a fi singura cauză a erorilor din prototip: și alte situații pot cauza aceleași erori — de exemplu, faptul de a fi un copil răsfățat sau nedorit. Aceste situații vor fi discutate mai departe în carte. Ast­fel de copii cresc handicapați, în sensul în care se tem constant de atacuri și nu reușesc niciodată să învețe independența.

Influențele parentale

Următoarea noastră sarcină este să găsim dificultățile cu care se confruntă indivizii pe parcursul dezvoltării lor. în cazul copi­ilor răsfățați, nici societatea, nici familiile lor nu pot continua la infinit să-i cocoloșească, așa că acești copii se confruntă foarte re­pede cu problemele vieții. La școală se află într-o nouă instituție socială, cu o nouă problemă socială. Ei nu doresc să colaboreze sau să se joace cu ceilalți, deoarece nu au fost pregătiți pentru viața în colectivitate din școală. De fapt, experiențele lor din sta­diul prototipului i-au făcut să se teamă de astfel de situații și îi fac mereu să caute mai mult răsfăț. Trăsăturile unor astfel de in­divizi nu sunt moștenite, deoarece putem deduce din ele natu­ra prototipurilor și scopurilor lor. întrucât ei au trăsăturile speciale care i-au condus spre scopurile lor speciale, nu este posibil ca ei să aibă trăsături care să tindă într-o altă direcție.

Una dintre influențele cele mai comune asupra minții unui copil este refularea provocată de pedeapsa sau abuzul unui tată sau al unei mame. Aceasta face ca un copil să lupte pentru eli­berare, ceea ce deseori este exprimat printr-o atitudine de exclu­dere psihologică. Astfel, aflăm că unele fete cu tați veșnic irasci­bili evită toți bărbații, deoarece cred că sunt la fel de arțăgoși. Sau băieții care au suferit din cauza unor mame severe pot ex­clude femeile din viața lor. Această excludere poate fi, desigur, exprimată diferit: de exemplu, un copil se poate pur și simplu rușina în prezența femeilor, altul poate deveni homosexual. Ast­fel de procese nu sunt moștenite, ci iau naștere în mediul în care se dezvoltă copilul în primii ani.

Erorile timpurii ale copiilor costă scump, dar, în ciuda aces­tui fapt, ei primesc puține îndrumări. Părinții nu știu sau nu vor să le împărtășească copiilor rezultatele propriilor experiențe și, astfel, copiii trebuie să își urmeze propria cale.

Și, pentru că tot suntem la acest subiect, niciodată nu se ac­centuează prea mult faptul că nu se câștigă nimic prin pedepsi­rea, admonestarea sau cicălirea copilului. Nu se realizează nimic până când atât copilul, cât și adultul nu sunt lămuriți despre ceea ce nu este în regulă și ceea ce ar trebui făcut pentru a îndrepta lucrurile. Când copiii nu înțeleg, ei devin prefăcuți și timizi. Mai mult decât atât, prototipurile lor nu pot fi schimbate prin pe­deapsă sau predici. Ele nu pot fi schimbate nici prin simpla ex­periență a vieții, deoarece experiența de viață este întotdeauna percepută în conformitate cu o schemă personală de apercepție. Doar când avem acces la structurile de bază ale personalității pu­tem face vreo schimbare.

Ordinea la naștere

Este important de observat faptul că nu există doi copii, chiar și născuți în aceeași familie, care să crească în aceleași condiții. Chiar și în aceeași familie, atmosfera din jurul fiecărui copil este unică. Primii născuți sunt inițial singuri și astfel centrul atenției. Odată cu nașterea celui de-al doilea copil, copiii mai mari sunt detronați, iar această schimbare de situație nu le place deloc; au fost odată atotputernici și acum nu mai sunt. Acest sentiment al tragediei intră în formarea prototipurilor lor și va ieși din nou la suprafață în trăsăturile lor ca adult. Studiile de caz dovedesc fap­tul că aproape întotdeauna acești copii suferă o cădere în viața adultă.

Un alt factor poate fi reprezentat de tratamentele diferite apli­cate băieților și fetelor pe parcursul educației lor. Deseori, băie­ții sunt supraevaluați, iar fetele sunt privite ca și când ar fi im­probabil să realizeze ceva. Fetele tratate astfel vor crește mereu ezitante și îndoindu-se de ele însele. Ele vor rămâne toată viața cu impresia că doar bărbații sunt în stare să realizeze ceva demn de laudă.

Și poziția celui de-al doilea copil este caracteristică și indivi­duală. Aceștia sunt într-o cu totul altă poziție decât primii năs­cuți, deoarece pentru ei a existat întotdeauna altcineva care a dat tonul. Deseori ei preiau această sarcină și, dacă vom căuta cau­za, vom afla că primii născuți au fost bulversați de competiție și că această reacție le-a afectat dezvoltarea. Copiii mai mari devin speriați de competiție și nu se mai descurcă așa de bine. Ei scad din ce în ce mai mult în ochii părinților lor, care încep să îl apre­cieze din ce în ce mai mult pe mezin. Pe de altă parte, mezinii au întotdeauna pe cineva care impune ritmul și sunt mereu într-o competiție. Toate trăsăturile lor vor reflecta această poziție spe­cifică în familie. Ei au tendința să fie rebeli și să nu recunoască puterea sau autoritatea.

Istoria sau legenda evocă numeroase exemple de mezini pu­ternici. Povestea biblică a lui losif este unul dintre aceste exem­ple: el dorea să se impună în fața tuturor celorlalți. Faptul că un frate mai mic s-a născut în familie, mulți ani după plecarea lui de acasă, un frate pe care nu îl cunoștea, în mod evident nu a al­terat situația; poziția lui a rămas cea a mezinului. Găsim același lucru în multe basme, unde copilul cel mai mic joacă rolul lide­rului. Aceste trăsături își au originea în copilăria timpurie și nu pot fi schimbate decât odată cu obținerea unei înțelegeri mai pro­funde. Pentru a ajuta oamenii, trebuie să îi faci să înțeleagă ce s-a întâmplat în acea copilărie timpurie. Ei trebuie să priceapă că prototipul pe care 1-au dezvoltat are o influență dăunătoare asupra vieților lor.

Explorarea amintirilor din copilărie

Un instrument valoros în înțelegerea prototipului și, de aici, a naturii individului este studiul amintirilor din copilărie, întrea­ga noastră cunoaștere și toate observațiile converg către faptul că amintirile noastre constituie un factor important al prototipu­lui personal. Un exemplu va clarifica această afirmație. Să luăm în considerare copiii cu o problemă fizică: să spunem cu un sto­mac bolnav. Cele mai timpurii amintiri se referă probabil, într-un anumit fel, la mâncare. Sau copiii care au avut probleme pentru că sunt stângaci: faptul de a fi stângaci le afectează și punctul de vedere. O anumită persoană îți poate povesti despre mama ei care a răsfățat-o sau despre nașterea unui frate mai mic. Un bărbat îți poate spune cum a fost bătut, dacă a avut un tată agresiv sau cum a fost ridiculizat sau șicanat la școală. Toate aceste indicații sunt foarte valoroase, cu condiția să învățăm arta de a le citi sem­nificația.

Arta înțelegerii amintirilor din copilărie implică un grad foar­te ridicat de empatie, abilitatea de a te identifica cu copiii în si­tuațiile copilăriei lor. Prin această empatie putem înțelege sem­nificația, unică în viața unui copil, a sosirii unui frate mai mic în familie sau impresia lăsată în mintea unui copil de abuzurile unui tată veșnic irascibil.

Logica particulară

Dacă privim o familie cu copii prost crescuți, vom vedea că, deși par a fi inteligenți (în sensul că, dacă le pui o întrebare, îți vor răspunde corect), aceștia au un puternic sentiment de infe­rioritate. Inteligența, desigur, nu înseamnă în mod necesar și bun-simț. Copiii pot avea o atitudine mentală total personală — am putea-o numi particulară —, de felul aceleia pe care o poți găsi printre nevrotici. Intr-o nevroză compulsivă, de exemplu, pacienții realizează futilitatea comportamentului lor compulsiv, dar nu pot să îl oprească, înțelegerea particulară și un limbaj par­ticular sunt, de asemenea, trăsăturile bolnavului psihic, care nu vorbește niciodată limba bunului-simț, punctul culminant al in­teresului social.

Dacă punem în opoziție judecata bunului-simț și logica par­ticulară, vom afla că judecata bunului-simț este de obicei mai aproape de adevăr. Folosim bunul-simț pentru a distinge între bine și rău și, în timp ce deseori facem greșeli într-o situație com­plicată, greșelile tind să se corecteze singure. Dar cei care își văd întotdeauna numai propriul interes nu pot distinge așa de ușor ca alții între ce este corect și greșit. De fapt, ei își trădează dese­ori această incapacitate, din moment ce acțiunile lor sunt trans­parente observatorului.

Să luăm în considerare modul în care se produc infracțiunile. Dacă cercetăm inteligența, înțelegerea și mobilurile infractorilor, vom vedea că ei își privesc mereu infracțiunile ca fiind totodată inteligente și eroice. Ei cred că au îndeplinit un scop de superio­ritate — și anume că au fost mai isteți decât poliția și că sunt în stare să îi învingă pe ceilalți. Astfel, în mintea lor ei sunt eroi și nu văd că acțiunile lor indică ceva diferit, ceva foarte departe de eroism. Lipsa lor de interes social, ceea ce face toate activitățile lor dăunătoare sau inutile social, este legată de o lipsă de curaj, de lașitate, dar ei nu știu asta. Cei care se întorc spre partea inu­tilă a vieții deseori se tem de eșec, întuneric și izolare; ei doresc să fie cu ceilalți. Aceasta este lașitate și trebuie etichetată ca ata­re, într-adevăr, cea mai bună cale de a opri infracțiunile este de a convinge pe toată lumea că infracțiunea nu este altceva decât o expresie a lașității.

Este bine cunoscut faptul că unii infractori, când se apropie de vârsta de 30 sau 40 de ani, își schimbă opțiunile; își iau o sluj­bă, se căsătoresc și devin buni cetățeni. De ce? Să ne uităm la spărgători. Cum poate concura un spărgător de 42 de ani cu unul de 20 de ani? Ultimii sunt mai rapizi și mai puternici. Mai mult, la 30 sau 40 de ani, infractorii sunt forțați să trăiască altfel decât trăiseră înainte, astfel încât, deoarece acest mod de viață nu le mai procură lucrurile de care au nevoie, infracțiunile nu mai me­rită efortul și li se pare mai convenabil să se retragă.

Alt factor pe care trebuie să îl reținem în legătură cu infracto­rii este faptul că, dacă facem pedepsele mai severe, departe de a-i speria pe infractori, le întărim credința că sunt eroi. Nu tre­buie să uităm că infractorii trăiesc într-o lume egocentrică, o lume în care nu vom găsi niciodată adevăratul curaj, încrederea în sine, sentimentul de comunitate sau înțelegerea valorilor comune. Ne­vroticii rareori înființează un club, iar acest lucru ar fi o perfor­manță imposibilă pentru persoanele care suferă de agorafobie sau alienații delincvenți. Copiii-problemă își fac prieteni foarte rar — un fapt pentru care nu se oferă prea des un motiv. Există totuși un motiv: își fac rareori prieteni deoarece viața lor timpu­rie a luat o direcție egocentrică. Prototipurile lor au fost orienta­te spre scopuri false și un sistem particular al logicii, astfel încât ei au urmat o direcție care ducea spre partea negativă a vieții.

Importanta interesului social

Conceptul de interes social sau sentiment social este unul vi­tal. Este cea mai importantă parte din educația noastră și din tra­tamentul nostru. Doar cei care sunt curajoși, au încredere în sine și se simt la ei acasă în această lume pot beneficia atât de pe urma problemelor, cât și a avantajelor vieții. Aceștia nu se tem niciodată. Ei știu că vor exista mereu dificultăți în viață, dar știu, de asemenea, că le pot învinge. Sunt pregătiți pentru toate pro­blemele vieții, care sunt invariabil de natură socială.

Cele trei tipuri de copii menționate dezvoltă un prototip cu un grad redus de interes social. Copiii nu au atitudinea menta­lă necesară pentru soluționarea dificultăților vieții. Simțindu-se învinși, dezvoltă o atitudine greșită față de problemele vieții. Sar­cina noastră, în tratarea unor astfel de pacienți, este să încurajăm ceea ce eu numesc comportamentul social „util” și o atitudine pozitivă, „utilă”, față de viață și societate.

Lipsa de interes social tinde să orienteze oamenii către partea negativă sau „inutilă” a vieții. Indivizii cărora le lipsește în mod esențial interesul social pot deveni delincvenți, infractori, alco­olici sau bolnavi mental. Problema noastră, în cazul lor, este să găsim un mijloc de a-i influența să adopte tipare comportamen­tale utile și constructive și de a-i determina să se intereseze de alții. De aceea, am putea spune că așa-numita psihologie indivi­duală a noastră este de fapt o psihologie socială.

Următorul pas în știința de a trăi îl constituie studierea senti­mentelor. Adoptarea unui scop nu numai că afectează trăsături­le individuale, mișcările și expresiile fizice, ci și domină viața sentimentelor. Este remarcabil faptul că indivizii încearcă mereu să-și justifice atitudinile apelând la sentimentele lor. Astfel, dacă indivizii se străduiesc să lucreze bine, vom găsi această idee fi­ind exagerată și jucând un rol dominant în întreaga lor viață emoțională. Sentimentele indivizilor sunt întotdeauna în acord cu punctul lor de vedere asupra îndatoririlor proprii: sentimen­tele le întăresc presupunerile. Facem întotdeauna ceea ce oricum am face, iar sentimentele pur și simplu ne însoțesc acțiunile.Sentimente și emoții

Putem vedea clar acest lucru în vise, al căror studiu este probabil una dintre cele mai mari realizări ale psihologiei individu­ale. Fiecare vis are un obiectiv, deși acest lucru nu a fost nicioda­tă limpede înțeles înainte. Obiectivul unui vis, în general, este crearea unui anumit sentiment sau unei anumite emoții, care în schimb promovează obiectul visului. Visăm în felul în care am dori să ne comportăm. Visele sunt o repetiție emoțională a pla­nurilor și atitudinilor pentru comportamentul din starea de veghe — totuși, o repetiție pentru o reprezentație care este posi­bil să nu aibă loc niciodată, în acest sens, visele sunt amăgitoa­re — imaginația emoțională ne dă fiorul acțiunii fără acțiune.

Această caracteristică se găsește și în viața noastră vigilă. Avem întotdeauna o înclinație puternică spre a ne dezamăgi emoțional — vrem mereu să ne convingem pe noi înșine să mer­gem pe calea dictată de propriile prototipuri, așa cum s-au for­mat ele în copilăria timpurie.

Abordarea generală

Aceasta rezumă abordarea psihologiei individuale, o știință care a făcut o lungă călătorie într-o direcție nouă. Sunt multe di­recții în psihologie și psihiatrie, și niciun psiholog nu crede că ceilalți au dreptate. Poate că nici cititorii nu ar trebui să se baze­ze pe părere și încredere; să îi lăsăm să studieze și să compare.

Amintirile din copilărie

Descoperirea prototipului

După ce am analizat semnificația unui stil de viață al unui in­divid, ne întoarcem acum spre amintirile din copilărie, care sunt probabil calea cea mai importantă de a înțelege un stil de viață. Căutând printre amintirile din copilărie, vom fi capabili să des­coperim prototipul — miezul stilului de viață — mai bine decât prin orice altă metodă.

După ce am ascultat câte ceva despre plângerile pacientului, îl întrebăm despre amintirile sale din copilărie, pe care le com­parăm cu alte elemente oferite, în cea mai mare parte, stilul de viață nu se schimbă; omul este mereu aceeași persoană, cu aceeași personalitate, o unitate. Un stil de viață, așa cum am ară­tat, se construiește prin lupta pentru atingerea unui anumit scop de superioritate, așa că trebuie să ne așteptăm ca fiecare cuvânt, acțiune și sentiment să fie parte din acest efort, în anumite mo­mente, acest lucru este exprimat deosebit de clar; este în special cazul amintirilor din copilărie.

Totuși nu trebuie să facem o diferență prea strictă între amin­tirile timpurii și cele recente, deoarece tiparul este implicat și în rememorările recente. Este mai ușor să găsim direcția străduințelor în izvorul acestor amintiri, căci atunci descoperim tema de bază și suntem capabili să înțelegem faptul că stilul de viață al unei persoane nu se schimbă cu adevărat.

Dacă pacienții privesc înapoi, în trecut, putem fi siguri că ori­ce va scoate la iveală memoria lor va fi important pentru ei din punct de vedere emoțional, și astfel vom obține un indiciu al per­sonalității lor. Nu trebuie să negăm faptul că și experiențele ui­tate sunt importante pentru stilul de viață și pentru prototip, dar deseori este mult mai dificil să ai acces la amintirile uitate sau, cum se mai numesc, inconștiente. Atât amintirile conștiente, cât și cele inconștiente au calitatea de a tinde spre același scop de superioritate. Ambele categorii sunt o parte dintr-un prototip complet. De aceea, este recomandabil să investigăm atât aminti­rile conștiente, cât și pe cele inconștiente, deoarece toate sunt la fel de importante, iar individul în general nu înțelege semnifica­ția niciuneia. Este treaba celui din exterior să le înțeleagă și să le interpreteze pe toate.

Să începem cu amintirile conștiente. Unii oameni, atunci când sunt întrebați despre amintirile timpurii, spun: „Nu am niciuna.” Trebuie să le cerem acestor oameni să se concentreze și să încer­ce să își aducă aminte. După un mic efort, vom afla de obicei că își amintesc câte ceva. Dar ezitarea poate fi considerată un semn că ei nu vor să privească înapoi în copilărie și astfel putem ajun­ge la concluzia că această copilărie nu a fost una plăcută. Trebuie să îi încurajăm și să le dăm indicii, pentru a afla ce ne interesea­ză. Invariabil, până la urmă își amintesc ceva.

Pe de altă parte, unii oameni pretind că pot să-și amintească lucruri de când aveau doar un an. Acest lucru este greu de cre­zut, iar adevărul este probabil că acestea sunt fantasme, nu amin­tiri adevărate. Dar nu are importanță dacă sunt imaginate sau adevărate, din moment ce oricum sunt părți din personalitatea cuiva.

Alții insistă că nu sunt siguri dacă își amintesc un lucru sau dacă acesta le-a fost spus de către părinți. Nici acest aspect nu este cu adevărat important, deoarece, chiar dacă amintirea pro­vine de la părinți, ei și-au fixat faptul în minte și astfel acesta îi ajută să ne spună în ce constă interesul lor.

Tipuri de amintiri

Așa cum am explicat în capitolul anterior, pentru anumite sco­puri este convenabilă clasificarea indivizilor pe tipuri. Amintiri­le din copilărie se pot clasifica în tipuri și reprezintă un indiciu al lucrurilor la care trebuie să te aștepți în comportamentul unui anumit tip de persoană. De exemplu, să luăm cazul unei persoa­ne care își amintește că a văzut un brad minunat de Crăciun, plin cu lumini, cadouri și globuri. Care este lucrul cel mai interesant în această povestire? Faptul că a văzut aceste lucruri. De ce ne spune ceea ce a văzut? Pentru că ea este interesată întotdeauna de vizual. Probabil a luptat cu unele dificultăți legate de vedere și, fiind astfel antrenată, a fost mereu mai interesată și mai aten­tă la ceea ce vede. Poate acesta nu este cel mai important element al stilului său de viață, dar este o parte interesantă și valoroasă. Ne indică faptul că, dacă ar fi să o sfătuim asupra unei ocupații potrivite, ar trebui să fie una în care să își utilizeze ochii.

La școală, deseori educația copiilor nu ține cont de acest prin­cipiu al tipurilor. Putem găsi copii interesați de lucruri vizuale care nu își ascultă profesorul, pentru că doresc mereu să se uite la ceva. Trebuie să avem răbdare cu acești copii și să încercăm să îi educăm astfel încât să asculte. Mulți copii învață la școală doar într-un singur fel, pentru că ei se bucură de lucruri doar cu unul dintre simțuri. Ei pot fi buni doar la ascultat sau la văzut. Uno­ra le place să fie mereu în mișcare și în activitate. Nu ne putem aștepta la aceleași rezultate de la tipuri diferite de copii, în spe­cial dacă profesorul preferă o anumită metodă de predare, de exemplu să le vorbească elevilor. Atunci când predomină aceas­tă metodă, „privitorii” și „activii” vor suferi și vor fi împiedicați în dezvoltare.

Să luăm cazul unui tânăr de 24 de ani, care suferea de episoa­de de pierdere a cunoștinței. Atunci când a fost întrebat despre amintiri din copilărie, și-a amintit că la vârsta de 4 ani a leșinat la auzul unui fluier de locomotivă. Cu alte cuvinte, era un om care auzise, și de aceea era interesat de auz. Nu este necesar să explicăm aici cum a dezvoltat mai târziu acest bărbat episoade­le de pierdere a cunoștinței, dar este suficient să notăm că, încă din copilărie, era foarte sensibil la sunete. Era foarte muzical și nu putea suferi zgomotele neplăcute, dizarmonice sau striden­te. De aceea, nu suntem surprinși că a fost atât de afectat de su­netul unui fluier. Copiii sau adulții sunt deseori interesați în mod special de anumite lucruri pentru că au suferit din cauza lor. Am văzut aceasta și la bărbatul cu astm din capitolul 2. Din cauza vreunei suferințe din copilărie, el fusese strâns înfășat peste piept și, drept urmare, a dezvoltat un interes extraordinar pentru as­pectele legate de respirație.

Întâlnim oameni care par interesați de lucrurile de mâncat. Amintirile lor din copilărie au de-a face cu mâncatul, iar acesta reprezintă lucrul cel mai important din lume pentru ei — cum să mănânci, ce să mănânci și ce să nu mănânci. Aflăm deseori că dificultățile legate de mâncare sau digestie din copilăria timpu­rie au sporit importanța mâncatului la un astfel de individ.

O persoană poate avea, de asemenea, amintiri legate de mișcare și mers. Mulți copii care nu au putut să se miște prea bine la începutul vieții, deoarece erau slăbiți sau sufereau de vreo boa­lă, au devenit anormal de interesați de mișcare și se grăbesc me­reu. Următorul caz este o ilustrare.

Un bărbat de vreo 50 de ani a venit la doctor plângându-se că, de câte ori însoțea pe cineva să traverseze strada, suferea de o spaimă cumplită că ar putea să fie călcați de o mașină. Când traversa singur, nu avea niciodată o astfel de spaimă, ci era des­tul de calm. Doar atunci când mai era cu cineva se simțea obli­gat să îl salveze pe acesta, își apuca tovarășul de braț, îl împin­gea în stânga și-n dreapta, și în general îl tracasa. Să analizăm motivele unui astfel de comportament.

Întrebat despre amintirile din copilărie, a explicat că, la vâr­sta de trei ani, era slăbit fizic și suferea de rahitism, în două rân­duri fusese lovit de vehicule atunci când traversa strada. Dorea să dovedească, să spunem așa, că era singurul om care știa cum se traversează o stradă. Căuta mereu o ocazie să dovedească acest lucru atunci când era cu altcineva. Desigur, a fi capabil să traversezi strada în siguranță nu este ceva cu care cei mai mulți oameni s-ar lăuda sau pentru care ar dori să concureze cu alții. Dar la unii oameni, cum ar fi pacientul nostru, dorința de a se mișca rapid și de a-și arăta această abilitate poate fi destul de pu­ternică.

Un alt caz este acela al unui băiat pe cale de a deveni infrac­tor. El fura, chiulea de la școală și așa mai departe, până când părinții lui au ajuns la exasperare. Amintirile lui din copilărie au dezvăluit faptul că dorise întotdeauna să se miște repede. Acum lucra împreună cu tatăl său și stătea într-un singur loc toată ziua. Pornind de la natura acestui caz, o parte a tratamentului a fost recomandarea de a deveni agent de vânzări pentru afacerea ta­tălui său.

Moartea în familie

Unul dintre cele mai semnificative tipuri de amintiri din co­pilărie este moartea foarte timpurie a cuiva drag. Atunci când copiii văd pe cineva murind, efectul produs asupra lor este foar­te profund. Uneori, acești copii devin morbizi; alteori, fără a de­veni morbizi, își dedică toată viața problemei morții și sunt me­reu preocupați să lupte împotriva bolii și a morții într-un anumit fel. Putem găsi mulți astfel de copii interesați de medicină mai târziu în viață, iar ei pot deveni medici sau farmaciști. Un astfel de scop se află, desigur, de partea utilă a vieții. Nu numai că ei sunt angajați într-o luptă particulară împotriva morții, ci îi și aju­tă pe alții.

Uneori totuși, prototipul se dezvoltă într-un fel foarte egoist. Un copil care fusese foarte afectat de moartea unei surori mai mari a fost întrebat ce vrea să devină. Răspunsul așteptat era doc­tor, în schimb, el a răspuns: „Gropar.” Când a fost întrebat de ce și-a ales această ocupație, el a răspuns: „Pentru că eu vreau să fiu cel care îi îngroapă pe alții, nu cel care este îngropat.” Acest scop, după cum vedem, nu este unul constructiv, deoarece băia­tul nu este interesat decât de el însuși.

Amintirile copiilor răsfățați

Să ne întoarcem acum la amintirile celor care au fost răsfă­țați în copilărie. Amintirile îndepărtate oglindesc foarte clar tră­săturile acestor oameni. Copiii de tipul acesta își menționează foarte des mamele, ceea ce probabil este normal, dar poate fi și un semn că ei au trebuit să se lupte pentru o situație favorabi­lă. Uneori, amintirile par foarte inofensive, dar merită o anali­ză atentă. De exemplu, un bărbat îți poate spune: „Eram așezat în camera mea, iar mama stătea în picioare lângă bufet.” Acest lucru pare lipsit de importanță, dar menționarea mamei este un semn că ea prezenta interes pentru el. Uneori, mama este mai ascunsă, iar studierea devine mai complicată; trebuie să ghicim cum stau lucrurile cu mama. Astfel, bărbatul respectiv vă poa­te spune: „îmi aduc aminte despre o călătorie.” Dacă îl întrebi cine îl însoțise, vei descoperi că era mama. Sau, dacă un copil ne spune: „îmi aduc aminte că într-o vară am fost la țară”, pu­tem ghici că mama era cu copiii și vedem astfel influența ascun­să a mamei.

Studiind multe amintiri, putem găsi o luptă pentru preferin­ță. Putem vedea cum un copil, în cursul dezvoltării sale, înce­pe să aprecieze atenția pe care i-o dă mama, iar amintirile lui privesc prezența sau absența unei astfel de atenții. Acest lucru este important pentru înțelegerea noastră, deoarece, dacă adul­ții sau copiii ne povestesc asemenea amintiri, putem fi siguri că ei simt în permanență că sunt în pericol să piardă ceva sau ca altcineva să fie preferat. Vedem o tensiune care indică fap­tul că, mai târziu în viață, astfel de persoane vor fi înclinate să fie geloase.

Amintiri speciale

Uneori, oamenii își exprimă interesul într-o anumită direcție, mai presus de toate celelalte. De exemplu, amintirea cea mai tim­purie a unui paciente: „într-o zi trebuia să am grijă de sora mai mică și voiam să o protejez cât de bine puteam. Am pus-o lângă masă, dar scutecul s-a agățat și ea a scăzut”. Fetița avea pe atunci doar 4 ani, o vârstă foarte fragedă pentru a fi pus să ai grijă de cineva mai mic. Ne putem da seama ce tragedie a fost acest lu­cru în viața fetiței care făcuse tot ce îi era posibil să își protejeze sora mai mică. Această pacientă a crescut și s-a măritat cu un băr­bat bun — putem spune chiar ascultător. Dar ea era mereu ge­loasă și critică, și îi era mereu teamă că soțul ei va prefera pe alta. Putem cu ușurință înțelege că soțul s-a săturat de ea și s-a con­centrat asupra copiilor.

Uneori, tensiunea este exprimată mai direct și oamenii își amintesc că, de fapt, ei voiau să îi rănească pe ceilalți membri ai familiei, chiar să îi omoare. Astfel de oameni sunt interesați ex­clusiv de treburile lor și nu agreează compania altora — simt o anumită rivalitate față de aceștia. Acest sentiment este prezent încă din prototip.

Există oameni care nu pot termina niciodată ceva, deoarece se tem că altcineva va fi preferat ca prieten sau coleg sau pen­tru că-i suspectează pe alți oameni că încearcă mereu să îi de­pășească. Nu pot deveni niciodată cu adevărat o parte a comu­nității, din cauza fricii că ceilalți ar putea să îi umbrească și astfel să fie preferați, în orice situație, sunt extrem de încordați, iar această atitudine este evidentă în mod special în iubire și căsătorie.

Ajungem acum la copiii urâți sau nedoriți. Din fericire, acest tip este rar. Dacă un copil este cu adevărat urât sau neglijat încă de la începutul vieții sale, nu poate trăi — un astfel de copil va pieri. De obicei, copiii au părinți care îi răsfață într-o oarecare mă­sură și le satisfac dorințele, dar găsim și copii care se simt nedo­riți sau urâți și de cele mai multe ori acești copii devin deprimați.

Deseori percepem în amintirile lor o accentuare a faptului că au fost certați, urâți sau criticați.

Un bărbat a venit la psiholog, de exemplu, pentru că îi era frică să plece de acasă. Cea mai veche amintire a lui era aceea când a fugit de acasă pentru că mama lui îl certa și îl pedep­sea constant, iar apoi a căzut într-un lac și aproape că s-a îne­cat. Din această amintire a lui, aflăm că a plecat o dată de aca­să și s-a aflat într-un mare pericol. După acest episod, se ferea constant de pericol atunci când ieșea din casă. Fusese un copil strălucitor, dar se temuse întotdeauna că ar putea să nu iasă pe primul loc la examene, așa că ezita și nu putea să meargă mai departe. Când, în sfârșit, a reușit să meargă la universita­te, s-a temut că nu va fi în stare să concureze cu ceilalți stu­denți. Vedem cum toate acestea duc înapoi către vechile lui amintiri despre pericol.

Un alt caz care ilustrează acest lucru este cel al unui orfan ai cărui părinți au murit când acesta avea doar un an. în orfelinat nu a fost îngrijit corespunzător. Nimănui nu îi păsa de el, iar mai târziu în viață i-a fost foarte greu să își facă prieteni sau să cola­boreze cu colegii. Privind înapoi către amintirile lui cele mai tim­purii, vedem că simțise mereu că alții erau preferați. Acest sen­timent a jucat un rol important în dezvoltarea lui, întotdeauna se simțea urât, ceea ce i-a îngreunat abordarea tuturor probleme­lor vieții. A fost exclus din toate situațiile normale ale vieții, cum ar fi dragostea, căsătoria, prietenia, munca — toate situațiile care presupuneau contactul cu alte ființe umane — din cauza senti­mentelor sale de inferioritate.

Un alt caz interesant este acela al unui bărbat între două vâr­ste care se plângea întotdeauna de insomnie. Avea vreo 46 de ani, era căsătorit și avea copii. Era foarte critic cu toată lumea și încerca mereu să se poarte ca un tiran, în special cu membrii fa­miliei sale. Comportamentul lui îi făcea pe toți nefericiți.

Când a fost întrebat despre amintirile lui din copilărie, a ex­plicat că el crescuse într-o casă cu părinți care se certau, care se băteau și se amenințau mereu unul pe altul, astfel încât îi era fri­că de amândoi. Mergea la școală murdar și neîngrijit, într-o zi, învățătoarea lui a lipsit și a venit o suplinitoare. Această femeie era interesată de profesia ei și o vedea ca pe o muncă bună și no­bilă. A văzut potențialul acestui copil neîngrijit și l-a încurajat. Era pentru prima dată în viața lui când avea parte de un aseme­nea tratament. Din acel moment a început să se dezvolte bine, dar era mereu ca și când cineva 1-ar fi împins de la spate. Nu cre­dea cu adevărat că este în stare să facă ceva bine, și astfel lucra toată ziua încontinuu, plus o jumătate din noapte, în felul aces­ta, a crescut crezând că trebuie să folosească jumătate din noap­te pentru a lucra sau pentru a se gândi la ce are de făcut. Credea că este necesar să stea treaz aproape toată noaptea pentru a pu­tea realiza ceva de valoare.

Mai târziu, dorința de a fi superior s-a exprimat în atitudinea lui față de familie și în comportamentul față de alții. Familia lui fiind mai slabă, el putea juca rolul unui cuceritor, în mod inevi­tabil, soția și copiii sufereau foarte mult din cauza acestui com­portament.

Privind caracterul acestui bărbat ca pe un întreg, putem spu­ne că el avea un scop de superioritate și că acesta era scopul unei persoane cu un mare complex de inferioritate. Tensiunea lui era semnul că se îndoia de propriul succes, dar, în schimb, îndoiala lui era mascată de o poză de superioritate. Astfel, se dovedește cum studierea amintirilor din copilărie poate dezvălui situația în adevărata ei lumină.

Analiza predictivă

Dacă putem analiza amintirile din copilărie, putem prevedea, așa cum am spus, ce se va întâmpla mai târziu în viața pacienți­lor noștri. Amintirile sunt semne a ceea ce s-a întâmplat în via­ța cuiva și ale felului în care s-a dezvoltat; ele indică mișcarea spre un anumit scop și obstacolele care au trebuit depășite. Ele mai arată și felul în care oamenii au devenit interesați de o anu­mită parte a vieții mai curând decât de alta. Vedem cum este po­sibil ca ei să fi suferit ceea ce numim o traumă, de natură sexu­ală de exemplu; de aceea, este posibil să fie mai interesați de astfel de probleme decât de altele. Nu vom fi astfel surprinși dacă, atunci când întrebăm despre amintirile timpurii, auzim de­spre experiențe sexuale. Unii oameni sunt, la o vârstă fragedă, mai interesați de sex decât alții. In mod natural, interesul pentru sex este parte componentă a comportamentului uman normal, dar, așa cum am spus înainte, sunt multe variante și niveluri de interes. Aflăm deseori că, în cazurile în care oamenii ne spun de­spre experiențele sexuale, ei pun mai târziu accent pe acest as­pect al vieții. Stilul de viață rezultat nu este unul armonios, deoa­rece această parte a vieții este supraevaluată. Sunt oameni care insistă că fiecare experiență are o bază sexuală. Pe de altă parte, sunt cei care insistă că stomacul este partea cea mai importantă a corpului, și aflăm că amintirile timpurii corespund cu preocu­pările ulterioare în această direcție.

Era un băiat care nu stătea niciodată așezat în clasă, la liceu. Voia să fie într-o mișcare permanentă și nu se concentra nicioda­tă asupra studiului. Se gândea mereu la altceva, frecventa cafe­nelele și prietenii — toate atunci când trebuia să învețe. De aceea, a fost interesant să îi examinăm amintirile timpurii.

„Îmi aduc aminte cum stăteam în pătuț și mă uitam la pere­te”, spunea. „Mă uitam la tapet, la floricelele și modelele lui.” Acest băiat era pregătit doar să stea în pătuț, nu să studieze și să treacă examene. Nu putea să se concentreze asupra studiilor pentru că se gândea mereu la alte lucruri și visa cu ochii des­chiși. Putem vedea că fusese un copil răsfățat și nu putea lucra singur.

Chiar dacă nu putem vindeca în totalitate acești oameni, îi pu­tem ajuta, studiindu-le cu dibăcie amintirile din copilărie, să-și înțeleagă și amelioreze situația.                                                       

Sursa: Alfred Adler – ÎNȚELEGEREA VIEȚII.
Introducere în psihologia individuală.